Alexandru Marghiloman
de la Enciclopedia României
Alexandru Marghiloman | ||
Născut | 27 ianuarie 1854, Buzău | |
Decedat | 10 mai 1925, Buzău | |
Ocupaţie | om politic, jurist | |
Preşedintele Consiliului de Miniştri | ||
Mandat 5 martie 1918 - 24 octombrie 1918 | ||
Ministru de Justiţie al României | ||
Mandat 23 martie 1888 - 12 noiembrie 1888 21 februarie 1891 - 2 noiembrie 1891 18 decembrie 1891 - 3 octombrie 1895 | ||
Partide | Partidul Constituţional (1891 - 1907) Partidul Conservator | |
Părinţi | Iancu Marghiloman Irina Izvoranu |
Alexandru Marghiloman (n. 27 ianuarie 1854, Buzău - d. 10 mai 1925, Buzău), om politic, jurist, lider conservator, şi-a asumat responsabilitatea formării unui Consiliu de miniştri de sacrificiu, care să semneze un armistiţiu umilitor pentru România. Deşi semnarea Tratatului de Pace cu Puterile Centrale de la Bucureşti a permis supravieţuirea statului român, în conştiinţa publică Marghiloman a rămas cunoscut drept un „trădător de ţară”. Eforturile sale de a moderniza Partidul Conservator şi de a încerca să-l orienteze spre noile realităţi din societatea românească au fost sortite eşecului, astfel că decesul său a însemnat practic şi „decesul” conservatorismului românesc. Simpatizant al ideilor junimiste, Alexandru Marghiloman a acumulat o bogată experienţă politică. S-a remarcat îndeosebi la conducerea Ministerului de Interne, a Ministerului de Externe şi a Ministerului Justiţiei.
Cuprins
- 1 Studiile. Cariera juridică
- 2 Cariera politică. Ministru
- 3 Viziunea de politică externă. Poziţia faţă de războiul mondial
- 4 Mandatul de prim-ministru. Unirea Basarabiei cu România
- 5 Armistiţiul de la Bucureşti
- 6 Note politice. Viaţa personală
- 7 Dispariţia conservatorismului. Decesul
- 8 Activitatea politică
- 9 Note
- 10 Opere selective
- 11 Bibliografie
Studiile. Cariera juridică
Alexandru Marghiloman provenea dintr-o familie cu avere impresionantă, părinţii săi fiind Iancu Marghiloman şi Irina Izvoranu. După ce absolveşte cursurile Colegiului „Sfântul Sava”, tânărul Marghiloman se înscrie la Facultatea de Drept şi la Înalta Şcoală de Ştiinţe Politice din Paris. În anul 1878 obţine doctoratul în ştiinţe juridice şi politice. Revenit în ţară, Marghiloman urmează o carieră de magistrat, fiind procuror (8 iunie 1879) şi judecător (4 octombrie 1880) la Tribunalul Ilfov. Demisionează din magistratură pentru a deveni avocat din 16 octombrie 1881. În 1884, este numit avocat al statului.
Cariera politică. Ministru
În timp, Marghiloman s-a apropiat de gruparea junimistă, iar din 1884 devine reprezentant al acesteia în Reprezentanţa Naţională. Pe 6 noiembrie, este ales deputat în Colegiul I Buzău. În acest timp îşi dovedeşte calităţile excelente de politician, fiind cunoscut ca un orator desăvârşit, elegant şi un foarte bun organizator de campanii electorale. Pentru aceste însuşiri de specialist, Alexandru Marghiloman a fost cooptat în toate guvernele de concentrare conservator-junimiste. A ocupat, printre altele, fotoliul Ministerului de Justiţie, Ministerului Lucrărilor Publice şi Ministerului de Externe.
Contribuţia sa ca ministru al Justiţiei este demnă de remarcat. Astfel, el asigură printr-o lege inamovibilitatea în magistratură un pas important în crearea unei justiţii cu adevărat independente. Acesteia i se adaugă legea organizării judiciare şi a organizării judecătoriilor de pace.
Pe 1 mai 1891, Marghiloman se numără printre fondatorii Partidului Constituţional. Pe 3 aprilie 1907, Partidul Constituţional a fuzionat cu Partidul Conservator, iar Marghiloman este ales în Comitetul executiv al PC. În perioada guvernării conservatoare dintre anii 1910 - 1913, liderul conservator a mai ocupat portofoliile Internelor şi Finanţelor. De numele său ca ministru la Finanţe se leagă elaborarea unui important set de legi privind legea administrativă a falimentelor, adoptarea unui nou cod comercial pus în conformitate cu exigenţele relaţiilor externe ale României, răscumpărarea căii ferate Lvov–Cernăuţi–Iaşi.
În urma retragerii din viaţa politică a lui Titu Maiorescu, pe 4 iunie 1914 Alexandru Marghiloman este ales preşedinte al Partidului Conservator. La 18 mai anul următor, partidul se scindează. Aripa antantiştilor, condusă de rivalul său Nicolae Filipescu formează o nou formaţiune politică intitulată tot Partidul Conservator. Pe 30 septembrie 1916, în urma decesului şefului ei, gruparea Filipescu fuzionează cu Partidul Conservator Democrat, condus de Take Ionescu.
Viziunea de politică externă. Poziţia faţă de războiul mondial
Apropierea războiului a generat însă marea confruntarea pe tema politicii externe, care a fost şi ea un factor ce va duce în cele din urmă la destrămarea Partidului Conservator. În cadrul Consiliului de Coroană din 21 iulie 1914 [1] poziţia lui Marghiloman a fost de a nu merge de partea Rusiei. Astfel, ignorarea Antantei ar fi însemnat ignorarea Rusiei, căci nu trebuia să i se permită accesul la Marea Neagră şi la Strâmtori, pentru că aceasta ar fi reprezentat intrarea României în sfera de influenţă rusă. Neutralitatea era cea mai convenabilă soluţie întrucât o alăturare cu Puterile Centrale ar fi reprezentat o renunţare la ideea românismului în Austro-Ungaria [2]. Neutralitatea era susţinută de liderul conservator luând în considerare şi starea de nepregătire militară şi economică a României. În cele din urmă, s-a decis ca România să rămână neutră faţă de acest conflict, motivându-se că Austro-Ungaria a fost cea care a declarat război Serbiei şi astfel nu s-a putut activa casus foederis-ul.
Peste doi ani, la Consiliul de Coroană din 14 august 1916 [3] [4], liderul conservator a avut aceeaşi poziţie fermă. El a sesizat din nou pericolul ce vine de la est: „Instalarea la Strâmtori a marelui nostru inamic este moartea economică a ţării. Cred că acesta este cel mai mare păcat ce un român poate comite împotriva viitorului ţării. O dată deciziunea luată, vom tăcea! Aceasta este tot ce putem face pentru a nu rupe unitatea naţională” [5].
Influenţa pe care primul ministru liberal, Ion I. C. Brătianu, a avut-o asupra regelui Ferdinand I s-a dovedit decisivă, astfel că s-a decis intrarea României în război de partea Antantei [6]. Situaţia pe front nu a decurs în favoarea ţării noastre, astfel că familia regală, Consiliul de miniştri şi Parlamentul au fost nevoite să se retragă la Iaşi în noiembrie 1916. Marghiloman s-a numărat printre cei care au rămas în Bucureşti pe timpul ocupaţiei germane, stabilind contacte cu reprezentanţii Puterilor Centrale pentru a proteja integritatea teritorială a ţării noastre [7].
Mandatul de prim-ministru. Unirea Basarabiei cu România
Sosirea bolşevicilor la putere în Rusia a determinat ieşirea acesteia din război, iar acest fapt a izolat România pe front. Brătianu nu a dorit să încheie un armistiţiu ruşinos, astfel că la preşedinţia cabinetului a fost chemat eroul-general Alexandru Averescu. Acesta nu a reuşit să semneze decât preliminariile tratatului, pe 20 februarie, la Buftea [8].
Alexandru Marghiloman şi-a asumat responsabilitatea încheierii unei păci separate ruşinoase pentru România, dar care ar fi salvat ţara noastră de la ocuparea totală a teritoriului său. Totodată, regele considera că datorită poziţiei sale filogermane, fermă de-a lungul timpului, liderul conservator va reuşi să încheie o pace mai blândă.
Pe 5 martie 1918, Marghiloman este desemnat să formeze un Consiliu de miniştri de sacrificiu. În timp ce la Bucureşti se purtau tratative dificile pentru încheierea armistiţiului, primul ministru a fost martorul primei etape din procesul de făurire a României Mari. Pe 27 martie 1918, la Chişinău, Sfatul Ţării a hotărât cu majoritate de voturi Unirea Basarabiei cu România [9]. În mijlocul aclamaţiilor sălii, decizia a fost adusă la cunoştinţa lui Marghiloman care, în numele poporului român, a guvernului României şi al regelui, a luat act de Declaraţie şi a primit Unirea. Cu acest prilej, el declara: „În numele poporului român şi al regelui României, cu adâncă emoţiune şi cu falnică mândrie, iau act de hotărârea unanimă a Sfatului Ţării. La rândul meu, declar că de azi înainte Basarabia este pentru vecie unită cu România”.
Armistiţiul de la Bucureşti
La 24 aprilie 1918, s-a încheiat Pacea de la Bucureşti, care cuprindea prevederi umilitoare pentru România: Dobrogea era ocupată de Bulgaria, Austro-Ungaria lua partea vestică a Carpaţilor, Germania instituia un monopol asupra ţiţeiului pe 90 de ani, a comerţului cu cereale, a exploatării şi prelucrării lemnului, iar accesul la Marea Neagră era permis numai de-a lungul unui drum comercial până la Constanţa [10]. Cu toate presiunile exercitate asupra sa, regele Ferdinand I a refuzat să semneze Tratatul de Pace, permiţând astfel supravieţuirea statului român. Deşi semnarea armistiţiului din aprilie a permis ţării noastre să nu fie ocupată de Puterile Centrale, Alexandru Marghiloman a avut foarte mult de suferit de pe urma deciziei sale. Din acel moment şi până la decesul său, va fi considerat de opinia publică un adevărat „trădător de ţară”.
Soarta a zâmbit până la urmă României, iar spre sfârşitul anului 1918 Antanta obţinea mari succese pe frontul din vest, iar pierderile din rândul Puterilor Centrale erau imense. Astfel, s-a întrevăzut posibilitatea ca România să reintre în război pentru înfrângerea definitivă a adversarului. Pe 24 octombrie 1918, regele Ferdinand a proclamat mobilizarea generală şi a ordonat armatei române să reintre în război de partea Antantei. Totodată, este demis guvernul Marghiloman şi se formează un cabinet de militari şi tehnicieni, condus de generalul Constantin Coandă, care a luat imediat măsura considerării Tratatului de la Bucureşti ca act nul şi neavenit. Pe 11 noiembrie 1918, Puterile Centrale au capitulat, iar România s-a situat în tabăra învingătoare.
Note politice. Viaţa personală
Fiind un politician de talie europeană, notele sale politice referitoare la intervalul 1897 – 1924, constituie un bogat izvor documentar. Unul din discursurile memorabile este acela ţinut în Parlament, în 1920, cu referire la făurirea României Mari:
Marghiloman s-a numărat printre cei mai mari moşieri ai ţării. Crescător şi proprietar de cai de curse, a fost animator al curselor ecvestre în ţara noastră. De asemenea, a fost fondator al Băncii Generale Române şi al Băncii Agricole şi unul din principalii deţinători ai Societăţii de asigurări „Generala”. În 1924, îşi exprima regretul că situaţia politică din noua Românie nu era la înălţimea intereselor ţării: „Ţara noastră a crescut, dar vaza ei nu a crescut. Prin vina noastră, n-am ştiut să ne adaptăm vremurilor noi. Am rămas încâlciţi în politica îngustă de partide, cu polemicile de persoane, cu pismuirile ei. A rezultat de aici o slăbire generală a acţiunii de stat. Avem la graniţele noastre vecini care ne pândesc şi ar fi mare păcat dacă s-ar acredita că corpul acesta al României este slăbit”.
Dispariţia conservatorismului. Decesul
Spre sfârşitul vieţii, Alexandru Marghiloman a fost martorul dispariţiei conservatorismului românesc de pe scena politică. De-a lungul timpului, Partidul Conservator s-a afirmat ca un susţinător ferm al intereselor marilor proprietari funciari. Însă, evenimentele care s-au desfăşurat atât pe plan intern, cât şi pe plan extern, au dezvăluit că România trebuie să se ralieze noilor realităţi din societate. În aceste condiţii, se impunea adoptarea a două măsuri fundamentale pentru dezvoltarea statului: introducerea votului universal şi reforma agrară, prin exproprierea marilor proprietăţi rurale. În aceste condiţii, baza electorală a conservatorilor a avut foarte mult de suferit, deoarece acum toţi ţăranii beneficiau de dreptul la vot, iar aceştia erau clar interesaţi să trimită la putere formaţiunile care le apărau interesele.
Conservatorii nu au avut abilitatea politică de a se reorienta pe scena politică, cum au avut-o adversarii de o viaţă, liberalii, care au reuşit să se consolideze în urma acestui proces evolutiv. Om politic de mare anvergură, perspicace, Marghiloman a sesizat dincotro bat vânturile social-economice postbelice şi a încercat să se adapteze din mers acestui proces. El a schimbat denumirea formaţiunii politice al cărei preşedinte era în Partidul Conservator Progresist, încercând astfel să sugereze procesul de modernizare prin care conservatorii treceau. Încercările sale nu au avut efect, astfel că la alegerile din martie 1922, PCP nu reuşeşte să adune suficiente voturi pentru a mai accede în Parlament.
La 18 februarie 1923, la solicitarea Institutului Social Român, a încercat o nouă sinteză a principiilor doctrinei conservatoare: „Doctrina conservatoare este aceea care ţine drept un adevăr istoric că programul real, durabil, nu se poate face prin salturi; că el nu poate fi decât rezultatul unei legături armonioase a trecutului cu prezentul”.
Alexandru Marghiloman a murit pe 10 mai 1925, la vârsta de 71 de ani. După decesul liderului, cei câţiva conservatori care mai rămăseseră devotaţi nu au mai avut puterea necesară de continua opera politică, iar pe 28 mai vor fuziona cu Partidul Poporului [11].
Activitatea politică
Activitate | Mandat |
---|---|
Preşedintele Partidului Conservator (Partidul Conservator Progresist din 1/14 decembrie 1918) |
4 iunie 1914 - 10 mai 1925 |
Deputat | 1884 - 1914 |
Senator | 1914 - 1922 |
Ministrul Justiţiei | 23 martie 1888 - 12 noiembrie 1888 |
21 februarie 1891 - 2 noiembrie 1891 | |
18 decembrie 1891 - 3 octombrie 1895 | |
Ministrul Lucrărilor Publice | 12 noiembrie 1888 - 26 martie 1889 |
5 noiembrie 1889 - 16 noiembrie 1889 | |
Ministrul Agriculturii, Industriei, Domeniilor şi Comerţului | 16 noiembrie 1889 - 15 februarie 1891 |
Ministru de Externe | 7 iulie 1900 - 13 februarie 1901 |
Ministru de Interne | 29 decembrie 1910 - 28 martie 1912 |
5 martie 1918 - 24 octombrie 1918 | |
Ministrul Finanţelor | 14 octombrie 1912 - 31 decembrie 1913 |
Preşedintele Consiliului de Miniştri | 5 martie 1918 - 24 octombrie 1918 |
Ministrul Agriculturii şi Domeniilor | 6 martie 1918 - 4 iunie 1918 (ad-interim) |
Note
- ↑ I. G. Duca, 3 august 1914. Consiliul de Coroană de la Sinaia în „Magazin istoric”, nr.1/1976, pp.38-44
- ↑ Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. I, pp.230-235
- ↑ Arhivele Istorice Centrale, fond Casa Regală, dos.13/1916, f.1-5
- ↑ I. G. Duca, Regele Ferdinand la Consiliul de Coroană de la Cotroceni, în „Generaţia unirii”, nr.10 din 25 decembrie 1929
- ↑ Ion Mamina, Consilii de Coroană, 1997, p. 65
- ↑ Arhivele Istorice Centrale, fond Casa Regală, dos.19/1916, f.1-2
- ↑ Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. II, pp.350-351
- ↑ Arhivele Istorice Centrale, fond Casa Regală, dos. 10 /1918, f.1
- ↑ Ion Nistor, Unirea Basarabiei, vol. I, Chişinău, 1923, pp.425-426
- ↑ Ibidem, dos.70/1918, f.1-2
- ↑ „Îndreptarea”, VII, nr.120 din 29-30 mai 1925
Opere selective
- Concesiunea luminatului oraşului Bucureşti, 1906
- Doctrina conservatoare, 1909
- Afacerea tramvaielor, 1911
- Doctrina conservatoare şi revizuirea Constituţiei, 1914
- Acţiunea Partidului Conservator, 1918
- Manifestul Partidului Conservator Progresist, 1918
- Discurs în Parlamentul votului universal, 1919
- Criza economică şi soluţiuni, 1921
- Criza prin care trece România, 1921
- Doctrina conservatoare, 1923
- Criza economică şi politică, 1923
- Reintrarea Basarabiei în sânul patriei-mamă, 1924
Bibliografie
- Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, pp. 441-446 ISBN 973-99321-7-7
- Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003, pp. 239-240 ISBN 973-8200-49-0
- Alexandru Marghiloman, Note politice, Volumul I - III, Editura Scripta, Bucureşti, 1993 - 1995