Dimitrie Bolintineanu

Dimitrie Bolintineanu
Naţionalitate		macedoromân
Născut		2 aprilie 1819 (1824?, 1826?), Bolintinul din Vale
Decedat		20 august 1872, Bucureşti
Cauză deces		boală
Ocupaţie		poet, prozator, publicist, revoluţionar paşoptist, diplomat şi om politic
Părinţi		Ienache Cosmand Anica Bolintineanu

Dimitrie Bolintineanu (n. 2 aprilie 1819 (1824?, 1826?), Bolintinul din Vale – d. 20 august 1872, Bucureşti), poet, prozator, publicist, diplomat şi om politic.

Biografie

Al doilea fiu al machedonului Ienache Cosmand, arendaş, mic proprietar, subprefect, şi al Anicăi Bolintineanu „… veniţi din Balcani … un fel de moşieri de clasa a treia, sau mai curând din clasa arendaşilor” (Nicolae Iorga). Din anul 1829 se stabileşte în Bucureşti, unde devine elev al şcolii Colţea, în 1831 rămâne orfan de ambii părinţi, fiind obligat să se susţină singur de timpuriu, prin slujbe funcţionăreşti. De prin 1831 studiază la „Sfântul Sava”, iar de la sfârşitul anului 1835 - începutul anului 1836 pleacă cu o bursă la studii în Paris, unde audiază prelegerile ţinute de Jules Michelet, Edgar Quinet, Adam Mickiewicz, ş.a la Collége de France.

Este copist, ulterior secretar la Ministerul Trebilor Dinafară.

Debutează ca poet în „Curierul de ambele sexe” cu elegia O fată tânără pe patul morţii (1842), iar în anul 1847 îi este publicat primul volum de versuri, Colecţie din poesiile domnului D. Bolintineanu; în 1855 este publicat volumul Poesii vechi şi nouă ce cuprinde elegii, balade, epistole, cântece şi poeme. Alte volume de versuri publicate sunt Legende şi basme naţionale în versuri (1858) şi Poesii de D. Bolintineanu atât cunoscute cât şi inedite (1865). Scrie legende istorice, unele preluate de la cronicari, altele imaginate, epopei (Traianida, Conrad), romane (Manoil, Elena), jurnale de călătorie, fabule, satire, dramaturgie ş.a. Participă la revoluţia de la 1848, conduce publicaţia „Poporul suveran”, unde face propagandă revoluţionară.

După înfrângerea revoluţiei fuge în Transilvania, merge apoi la Constantinopol şi, în sfârşit, la Paris, unde îşi continuă studiile. Face călătorii prin Palestina, Egipt, Siria, Macedonia, Bulgaria, Turcia, pe care le descrie în diverse publicaţii.

Revine în ţară, în 1859, pentru a participa la viaţa politică. Pe 12 octombrie 1863 este numit ministrul Cultelor şi al Instrucţiunii publice, în guvernul condus de Mihail Kogălniceanu. La 19 iulie 1864 demisionează din guvern şi este numit de Alexandru Ioan Cuza, membru al Consiliului de Stat.

După 1866 iese din politică, iar din 1871 se îmbolnăveşte grav, trăind din mila prietenilor.

Publică, până la sfârşitul vieţii, peste 50 de volume de poezii, proză, legende istorice, biografii romanţate, jurnale de călătorie, romane, dar moare în mizerie, răpus de o boală necruţătoare. Contemporanii au avut o părere diferită faţă de opera sa, A. Densuşianu considerându-l unul din cei mai mari poeţi lirici români, în timp ce Nicolae Iorga îi neagă orice valoare. Indiferent de aceste opinii, nu i se poate nega harul de a versifica mult mai bine ca majoritatea contemporanilor săi.

Bibliografie

• Stoica, Stan (coord.) - Dicţionar biografic de istorie a României, Editura Meronia, Bucureşti, 2008