Gheorghe Tătărescu

de la Enciclopedia României

Salt la: navigare, căutare
Gheorghe Tătărescu
Gheorghe Tătărascu.jpg
Născut 22 decembrie 1886, Craiova
Decedat 28 martie 1957, Bucureşti
Ocupaţie om politic, jurist
Sigla Academiei Romane.png
Membru de onoare
al Academiei Române
Ales 22 iunie 1937
 
Stema Regatului Romaniei (1921-1947).png
 Preşedintele
Consiliului de Miniştri
Mandat
5 ianuarie 1934 - 28 decembrie 1937
24 noiembrie 19394 iulie 1940
 
Stema MAE.png
 Ministrul Afacerilor Străine
din România
Mandat
2 octombrie 1934 - 10 octombrie 1934
10 februarie 1938 - 30 martie 1938
6 martie 1945 - 5 noiembrie 1947
Partide Partidul Naţional Liberal
(1912 - 1938)
Frontul Renaşterii Naţionale
(1938 - 1940)
Partidul Naţional Liberal - Gheorghe Tătărescu
(1944 - 1947)

Gheorghe Tătărescu (n. 22 decembrie 1886, Craiova - d. 28 martie 1957, Bucureşti), jurist, om politic, membru de onoare al Academiei Române din 22 iunie 1937. Numărându-se printre marii oameni de stat ai României, Gheorghe Tătărescu nu a ratat nici o oportunitate în viaţa politică. A condus un guvern liberal, deşi nu era preşedintele partidului, într-o perioadă dificilă pentru ţară, reuşind totodată „performanţa” să fie primul guvern din istoria României care organizează alegerile şi nu reuşeşte să le şi câştige. S-a numărat apoi printre colaboratorii apropiaţi ai regelui Carol al II-lea în perioada regimului monarhic autoritar. Din nefericire, în timpul celui de-al doilea mandat de prim-ministru, din cauza izolării diplomatice în care se afla România la începutul celei de-a doua conflagraţii mondiale, a fost nevoit să cedeze presiunilor sovietice şi să evacueze Basarabia şi Bucovina de Nord, punându-se astfel capăt României Mari.

După „lovitura de palat” prin care mareşalul Ion Antonescu a fost înlocuit de la conducerea statului, Tătărescu şi-a fondat propriul partid, încercând totodată o apropiere de forţele de stânga într-un moment în care Moscova făcea jocurile politice pe scena de la Bucureşti. Anul 1947 a marcat acapararea definitivă a puterii de comunişti, prin înlăturarea tuturor forţelor de opoziţie, abdicarea silită a regelui Mihai şi proclamarea republicii. În acelaşi context, Gheorghe Tătărescu şi miniştrii săi au fost înlăturaţi din guvernul comunist la începutul lunii noiembrie 1947, acest moment marcând şi încheierea carierei sale politice.

Originea. Studiile

Provenind dintr-o familie de generali, Gheorghe Tătărescu a urmat cursurile secundare la Craiova, iar pe cele superioare la Bucureşti. După ce termină studiile Facultăţii de Drept, pleacă la Paris, unde îşi obţine doctoratul în ştiinţe juridice (1912), cu teza „La régime électoral et parlamentaire en Roumanie”. În lucrare, el făcea o critică a regimului parlamentar din România şi demonstra necesitatea votului universal: „După cincizeci de ani de la Constituţia din 1866 viaţa politică şi forţa politică se află aproape exclusiv în mâinile claselor privilegiate [...] pentru a pune capăt minciunii parlamentare trebuie să se pună capăt minciunii electorale. Credem că am demonstrat în acest studiu că dacă parlamentul este o ficţiune, se datoreşte faptului că alegerile din care a ieşit sunt nişte ficţiuni. Trebuie deci ca parlamentul să fie expresia voinţei ţării, pentru ca guvernul să poată fi expresia voinţei parlamentului. Reorganizarea sistemului electoral – iată cu ce trebuie început”.

Începutul carierei politice. Deputat. Ascensiunea politică

În 1912, Tătărescu se înscrie în Partidul Naţional Liberal, ocupând pentru scurt timp funcţia de avocat al statului pentru Ministerul Instrucţiunii Publice. Ca sublocotenent în rezervă a luat parte la campania din Bulgaria, în timul celui de-al doilea război balcanic din 1913. În vara anului 1916, este din nou mobilizat pe frontul Războiului pentru Întregirea Neamului. După Marea Unire, tânărul avocat este ales deputat de Gorj la primele alegeri pe baza votului universal din noiembrie 1919.

Pe 30 octombrie 1922, primul ministru Ion I. C. Brătianu îl desemnează în funcţia de subsecretar de stat la Ministerul de Interne, funcţie pe care a deţinut-o în toate guvernele liberale până pe 3 noiembrie 1928. În timp, Tătărescu şi-a consolidat poziţia în partid, în 1931 fiind ales secretar general al partidului.

Conflictul dintre tinerii liberali şi vechea generaţie

În interiorul PNL, anii '30 au fost dominaţi de permanentul conflict dintre gruparea tinerilor liberali, reprezentată de Gheorghe Tătărescu şi Victor Iamandi, şi gruparea „bătrânilor liberali”, reprezentată de Dinu Brătianu şi Constantin Angelescu. Totul în contextul în care deja o facţiune a tinerilor liberali, în frunte cu Gheorghe Brătianu, fusese deja exclusă din partid din cauza adeziunii la regimul carlist.

Gheorghe Tătărescu şi fiica sa, Sanda

După asasinarea lui I. G. Duca, Delegaţia Permanentă a PNL îl propune drept preşedinte al partidului pe Constantin I. C. Brătianu, ultimul reprezentant al dinastiei Brătianu, fapt aprobat de Comitetul Central al partidului la 4 ianuarie 1934. În mod surprinzător, în aceeaşi zi, pentru prima dată în istoria Partidului Naţional Liberal, nu preşedintele partidului a fost cel desemnat să preia scaunul de prim-ministru. Astfel, Carol al II-lea îl numeşte pe Gheorghe Tătărescu la conducerea Consiliului de miniştri. Tătărescu era unul dintre reprezentanţii tinerei generaţii liberale, însă simpatiile sale faţă de şeful statului erau cunoscute. În ciuda acestui fapt, Dinu Brătianu a păstrat conducerea partidului, dar un conflict între generaţii a fost inevitabil. Astfel, între şeful guvernului şi cel al partidului au avut puternice fricţiuni şi controverse care au afectat Partidul Naţional Liberal [1].

„Bătrânii” se bazau pe capitalul privat şi pe Banca Naţională, erau pentru menţinerea regimului democratic, împotriva organizaţiilor extremiste şi tendinţelor autoritare manifestate de regele Carol. „Tinerii” s-au integrat tot mai mult în noua grupare a marii burghezii, concentrată în jurul Băncii de Credit, interesele acestei grupări împletindu-se deseori cu cele ale regelui [2].

Activitatea guvernamentală

În guvernul prezidat de el însuşi, Tătărescu a mai ocupat şi o serie de portofolii, dintre care cel mai important a fost cel la Ministerul de Interne (23 februarie - 14 noiembrie 1937). În afara unor măsuri economice necesare în perioada crizei economice globale, în condiţiile manifestărilor extremiste şi anarhice, Gheorghe Tătărescu a apelat şi la o serie de măsuri de mână forte: prelungirea stării de asediu şi a cenzurii, dizolvarea grupărilor politice care atentau la siguranţa naţională, interzicerea publicaţiilor clandestine, întărirea executivului în defavoarea legislativului şi altele. Pentru sprijinul acordat dezvoltării culturii naţionale, din calitatea sa de prim-ministru, Tătărescu este ales membru de onoare al Academiei Române pe 22 iunie 1937.

De asemenea, s-au înregistrat încercări repetate ale lui Tătărescu de a prelua conducerea PNL şi încercări din partea lui Brătianu de a elimina mai mulţi tineri din guvern [3]. Deşi s-a consumat multă energie, nici una dintre grupări nu a reuşit să îşi impună dominaţia asupra celeilalte. Acest fapt s-a evidenţiat la Congresul general al PNL din 9 iulie 1936. În cadrul acestuia, Dinu Brătianu a fost reconfirmat în funcţia de preşedinte al partidului, iar Gheorghe Tătărescu în cea de secretar general [4].

Momentul decembrie 1937

La sfârşitul anului 1937, mandatul legitim de guvernare al PNL expira, iar conform uzanţelor politice, şeful statului trebuia să cheme la putere formaţiune de opoziţie. Pentru a fi sigur că Maniu va fi anihilat în cazul chemării PNŢ la guvernare, Carol al II-lea a lansat ideea unui guvern Mihalache care să aibă pe Vaida-Voevod la Interne şi care să-l cuprindă şi pe Gabriel Marinescu, membru de bază al camarilei [5]. Discuţiile au avut loc pe 12 noiembrie, însă Ion Mihalache nu a acceptat propunerea regelui. În aceste condiţii, pe 17 noiembrie, Carol al II-lea încredinţează mandatul din nou lui Gheorghe Tătărescu. Prima misiune a guvernului era organizarea alegerilor din 20 decembrie 1937. Consiliul de miniştri era acuzat de toate forţele de opoziţie că devenise unul personal al şefului statului, iar posibila sa victorie în alegeri ar fi facilitat instaurarea dictaturii regale. Motivaţia era bine întemeiată, căci în istoria politică a României de până la acea dată, partidul din care proveneau membrii guvernului desemnat să organizeze alegerile le câştigase întotdeauna.

Campania electorală s-a desfăşurat într-o atmosferă extrem de tensionată şi confuză, cu un limbaj foarte violent. Cea mai mare întrunire electorală a PNŢ s-a desfăşurat în sala Marna din Bucureşti, la 12 decembrie. În timpul rostirii discursurilor, în sală au fost aruncate gaze lacrimogene de oamenii guvernului, astfel că adunarea nu a mai putut continua. Revenit la sediul PNŢ, Iuliu Maniu declara celor care l-au însoţit: „Să nu uitaţi un moment că stările acestea triste urmează din faptul că la noi domneşte un guvern personal. De şapte ani suferim de guverne personale” [6]. În aceeaşi zi, Gheorghe Tătărescu a rostit la radio un discurs în care l-a numit pe Iuliu Maniu „marele infractor”, „ros de ambiţii şi chinuit de dorul răzbunării” [7]. Solicitarea lui Maniu de a răspunde acestor atacuri a fost respinsă de Consiliul de Administraţie al Societăţii de Radiodifuziune. Organizaţia PNL din Cluj a adoptat o moţiune în care se afirma că „Ardealul înfierează acţiunea criminală a d-lui Maniu împotriva monarhiei şi a regelui Carol al II-lea, simbolul neîntrecut al dinastiei noastre glorioase” [8].

Prin activitatea lor, partidele politice se discreditaseră în ochii electoratului, astfel că, la 20 decembrie, pentru prima dată în istoria politică a României nici un partid nu a obţinut peste 40% din totalul voturilor, pentru a-şi constitui o majoritate parlamentară. Pe primele trei poziţii s-au clasat PNL cu 35,9%, PNŢ cu 20,4% şi Partidul „Totul pentru Ţară” (numele sub care au participat la alegeri legionarii) care a obţinut un surprinzător scor de 15,5%, ceea ce a provocat o adevărată panică în rândul clasei politice [9].

Consecinţele politice ale acestor alegeri au fost unele dezastruoase. Faptul că nici un partid nu reuşise să obţină prima majoritară de 40% lăsa mână liberă şefului statului de numi la guvernare orice formaţiune politică şi de a forma un guvern, de data acesta cu adevărat personal dacă este comparat cu cel precedent. Aşadar, profitând de această situaţie, Carol al II-lea l-a numit în fruntea guvernului pe Octavian Goga, preşedintele Partidului Naţional-Creştin, care câştigase doar 9,15% din voturi [10].

Dictatura regală. Al doilea mandat de prim-ministru

Prin lovitura de stat din 10 februarie 1938, Carol l-a demis pe Goga de la preşedinţia Consiliului de miniştri şi a constituit un guvern în frunte cu patriarhul Miron Cristea. Gheorghe Tătărescu a simţit imediat de unde bate vântul politic, astfel că a acceptat funcţia de ministru de stat şi ad-interim la Ministerul Afacerilor Străine (10 februarie - 30 martie 1938). Dictatura regală a fost instituţionalizată [11] prin Constituţia din 27 februarie 1938, iar pe 30 martie a fost adoptat decretul privind dizolvarea partidelor politice [12]. Din acest moment, Tătărescu a fost numit consilier regal, datorită bogatei sale experienţe politice.

În contextul intensificării pericolului izbucnirii unui nou conflict european, Tătărescu a fost trimis ambasador al României la Paris (9 decembrie 1938 - 30 august 1939). Destinul a vrut ca să fie adus la putere după două asasinate politice. Astfel, la două luni după asasinarea lui Armand Călinescu (21 septembrie 1939), pe 24 noiembrie 1939 Gheorghe Tătărescu este numit preşedinte al Consiliului de miniştri.

Evacuarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord

Ca urmare a politicii agresive a Germaniei şi Italiei şi a conciliatorismului Marii Britanii şi Franţei (Acordul de la München din 29 septembrie 1938), situaţia internaţională a României s-a deteriorat continuu [13]. Nimeni nu ştia la vremea respectivă de notele adiţionale secrete cuprinse în pactul de neagresiune semnat între Viaceslav Molotov, ministrul de externe al URSS, şi Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe al Germaniei [14]. Cele două state îşi împărţeau sferele de influenţă în Europa, important pentru România fiind dezinteresul declarat al Germaniei pentru Europa sud-estică.

Pierderile teritoriale din vara anului 1940

Evenimentele de la începutul anului 1940 au adus România într-o situaţie dramatică. Pe 22 iunie Franţa capitula în faţa Germaniei, fapt ce a lăsat ţara noastră fără nici un sprijin extern [15] . În acest context, pe 26 iunie, URSS a adresat un ultimatum guvernului de la Bucureşti prin care cerea acestuia să evacueze de urgenţă Basarabia şi nordul Bucovinei [16][17]. Ziua următoare, Carol a întrunit Consiliul de Coroană, în cadrul căruia s-a decis începerea unor negocieri cu sovieticii [18]. În aceeaşi noapte, guvernul de la Moscova a trimis încă o notă ultimativă, cerând evacuarea de urgenţă „până cel târziu la 28 iunie, ora 12”. Pus în faţa acestor evenimente, guvernul a acceptat condiţiile Uniunii Sovietice [19][20][21].

Dictatul de la Viena

Din acest moment, Carol al II-lea a decis să încline decisiv orientarea politicii externe spre Germania [22]. Pe 4 iulie, cabinetul condus de Gheorghe Tătărescu şi-a depus mandatul.

România a fost nevoită să accepte şi dictatul de la Viena din 30 august 1940, prin care ceda Ungariei nord-vestul Transilvaniei [23]. Pentru a restabili ordinea în ţară, Carol l-a chemat la putere pe generalul Ion Antonescu şi l-a învestit cu puteri depline în stat [24]. Într-o atmosferă extrem de tensionată, în dimineaţa zilei de 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a semnat actul prin care anunţa că a hotărât să treacă fiului său, Mihai I, „grele sarcini ale domniei” [25]. Pe 8 septembrie 1940, generalul şi-a arogat titlul de „conducător al statului” [26] şi a negociat formarea unui guvern cu Mişcarea Legionară. În acest sens, pe 14 septembrie, România este declarată „stat naţional-legionar” [27].

Fondarea propriului partid

În aceste vremuri tulburi, Tătărescu s-a retras din viaţa publică la conacul său din judeţul Gorj. La 27 noiembrie 1940, a fost ridicat de legionari şi dus la Prefectura Poliţiei Capitalei, unde se aflau şi alţi foşti înalţi demnitari ai regimului carlist. Prin intervenţia directă a lui Antonescu, cei de la Prefectură au reuşit să scape cu viaţă. Noaptea precedentă, la penitenciarul de la Jilava au fot asasinaţi 64 de demnitari ai statului român din perioada interbelică (vezi Masacrul de la Jilava) [28]. În acest context, Tătărescu nu a mai participat la viaţa publică o vreme. Când situaţia internaţională era din ce în ce mai defavorabilă regimului condus de generalul Antonescu, Gheorghe Tătărescu a încercat realizarea unei coaliţii a forţelor politice care doreau apropierea de Coaliţia Naţiunilor Unite, dar iniţiativele sale nu au fost agreate de partidele istorice [29]. Maniu şi Brătianu nu uitaseră „trădarea” din 1938.

În contextul avantajelor tot mai semnificative obţinute pe front de către aliaţi, pe 23 august 1944, regele Mihai şi partidele istorice au reuşit să realizeze „o lovitură de palat” prin care mareşalul Antonescu a fost înlăturat de la putere. După acest moment, Gheorghe Tătărescu a încercat o reapropiere de conducerea partidului. Acesta i-a adresat lui Brătianu o scrisoare, la 2 octombrie, prin care, după ce sublinia că nu doreşte şefia partidului, îşi exprima opinia asupra priorităţilor interne şi externe [30]. Efectul demersului a fost nul. Gheorghe Tătărescu a ales calea separării şi, la 19 decembrie, a fost lansat Manifestul-Program al partidului său, intitulat tot tot Partidul Naţional Liberal [31]. În februarie 1945, Moscova a impus regelui Mihai să desemneze la putere un guvern comunist, astfel că Tătărescu a încercat o apropiere de forţele de stânga.

Viceprim-ministru. Ministru de Externe în guvernul comunist

Ca vicepreşedinte al Consiliului de miniştri şi ministru al Afacerilor Străine (5 martie 1945 - 5 noiembrie 1947) în guvernul Petru Groza, Tătărescu a condus delegaţia României la Conferinţa de pace de la Paris (1946 - 1947), punându-şi semnătura pe tratatul internaţional ce consfinţea reîntregirea parţială a ţării noastre prin reprimirea nord-vestului Transilvaniei. Deşi, la alegerile din 19 noiembrie 1946 PNL-Tătărescu a obţinut 75 de mandate în Parlament, jocurile pentru putere erau deja făcute.

Anul 1947 a marcat acapararea întregii puteri de stat de către comunişti, prin înlăturarea tuturor celorlalte forţe de opoziţie, culminată cu abdicarea silită a regelui Mihai pe 30 decembrie 1947 şi proclamarea Republicii Populare Române. Pe 5 noiembrie, toţi miniştrii coordonaţi de Tătărescu au fost înlăturaţi din guvern. Ca atare, s-a retras din viaţa politică, iar anul următor i-a fost impus un domiciliu forţat. Partidul său a fost preluat de Petre Bejan, care a mai încercat o apropiere de comunişti, însă în mai 1948 formaţiunea politică, denumită acum PNL-Bejan, a fost nevoită să-şi înceteze activitatea.

Ultimii ani din viaţă

După o perioadă petrecută la conacul din Gorj, Gheorghe Tătărescu a fost arestat în noaptea de 5/6 mai 1950, fiind închis la penitenciarul din Sighet, dar a fost eliberat în 1955, căci a acceptat să lucreze în Comitetul Român pentru Repatriere. După doi ani de suferinţe, Gheorghe Tătărescu a decedat pe un pat de spital din Bucureşti, pe 28 martie 1957, la vârsta de 71 de ani.

Activitatea politică

Activitate Mandat
Preşedintele
Partidului Naţional Liberal - Gheorghe Tătărescu
1 iulie 1945 - 3 decembrie 1947
Deputat 1919
Ministrul Industriei şi Comerţului 14 noiembrie 1933 - 3 ianuarie 1934
5 ianaurie 1934 - 30 ianuarie 1934
Preşedintele Consiliului de Miniştri 5 ianuarie 1934 - 28 decembrie 1937
24 noiembrie 1939 – 11 mai 1940
Ministrul Apărării Naţionale 31 mai 1934 - 27 iunie 1934 (ad-interim)
Ministrul Armamentului 27 iunie 1934 - 23 februarie 1937
Ministrul Afacerilor Străine 2 ocotmbrie 1934 - 10 octombrie 1934 (ad-interim)
10 februarie 1938 - 30 martie 1938 (ad-interim)
6 martie 1945 - 5 noiembrie 1947
Ministru de Interne 23 februarie 1937 - 14 noiembrie 1937
24 noiembrie 1939 - 30 noiembrie 1939 (ad-interim)
Ministrul Marinei şi Aerului 1 ianaurie 1937 - 7 ianuarie 1937 (ad-interim)
Ministru de stat 10 februarie 1938 - 30 martie 1938
Consilier regal 30 martie 1938 - 5 septembrie 1940
Vicepreşedinte al Consiliului de miniştri 6 martie 1945 - 5 noiembrie 1947

Note

  1. I. Scurtu, Partidele politice din România (1918 - 1938), în „Studii şi articole”, XXXIII-XXXIV, 1976, p.221
  2. Al. Gh. Savu, Sistemul partidelor politice din România (1918 - 1940), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, p.48
  3. Arhivele Istorice Centrale, fond Casa Regală, dos.19/1934, f.1
  4. „Viitorul”, XXVIII, nr. 8549 din 11 iulie 1936
  5. „Dimineaţa” din 25 noiembrie 1937
  6. „Dreptatea” din 14 decembrie 1937
  7. „Viitorul” din 14 decembrie 1937
  8. Ibidem din 9 decembrie 1937
  9. „Monitorul Oficial”, nr. 301 din 30 decembrie 1937
  10. Ibidem
  11. Constituţia din 27 februarie 1938 în „Monitorul Oficial”, nr.48 din 27 februarie 1938
  12. Decret-lege pentru dizolvarea asociaţiilor, grupărilor şi partidelor politice în „Monitorul Oficial”, nr.75 din 30 martie 1938
  13. Articolul Fereşte-te popor al meu, căci mari primejdii ţi se pregătesc, de Nicolae Iorga în „Timpul” din 23 mai 1938
  14. Protocolul adiţional secret la Pactul de neagresiune semnat de Molotov şi Ribbentrop la 23 august 1939 în Diplomaţia cotropitorilor. Repercursiunile ei asupra Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Culegere de documente alcătuită de A. Balanovschi, Chişinău, Editura Universitas, 1992, pp. 47-48
  15. Alexandru Cretzeanu despre impactul înfrângerii Franţei asupra României în Alexandru Cretzeanu, Ocazia pierdută, Iaşi, Institutul European, 1995, p. 64
  16. Ioan Scurtu (coord.), Istoria României între anii 1918 - 1944. Culegere de documente, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1982, p.409
  17. Nota lui Joachim von Ribbentrop către Viaceslav Molotov privitoare la Basarabia şi Bucovina în 23 August 1944. Documente 1939-1943, vol. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984, pp. 80-81
  18. Regele Carol al II-lea, Însemnări zilnice (nota din 27 iunie 1940)
  19. Notele ultimative ale guvernului sovietic din 26-27 iunie 1940 şi răspunsurile guvernului român în „Universul” din 4 iulie 1940
  20. Diplomatul Raul Bossy despre poziţia Italiei fată de notele ultimative sovietice în Raul Bossy, Amintiri din viaţa diplomatică (1918-1940), vol. II, pp. 250-251
  21. Grigore Gafencu despre ocuparea Basarabiei şi nordului Bucovinei în Grigore Gafencu, Jurnal. 1940-1942, Ediţie Ion Ardeleanu şi Vasile Arimia, Bucureşti, Editura Globus, 1991, pp. 29-31
  22. Hotărârea Consiliului de Miniştri al României de a renunţa la garanţiile anglo-franceze în Relaţii internaţionale în acte şi documente, vol.II, pp. 52-53
  23. Textul arbitrajului de la Viena în „Universul” din 1 septembrie 1940
  24. Decret regal privind investirea generalului Ion Antonescu cu depline puteri în „Monitorul Oficial”, nr.205 din 5 septembrie 1940
  25. Manifestul către români semnat de Carol al II-lea, la 6 septembrie 1940 în Ioan Scurtu, România şi marile puteri (1933-1940). Documente, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2000, p. 232
  26. „Monitorul Oficial” din 8 septembrie 1940
  27. Ibidem, nr. 214 bis din 14 septembrie 1940
  28. Asasinatele de la Jilava, Snagov şi Strejnicul. 26 - 27 noiembrie 1940. Bucureşti, 1941
  29. Nicolae Baciu, Agonia României, München, 1987, p. 86
  30. „Semnalul”, 17 decembrie 1944
  31. 23 august 1944. Documente, Bucureşti, 1984, vol. III, doc. 1052

Opere selective

  • Le régime électoral et parlementaire en Roumanie, 1912
  • Relele organice ale armatei noastre, 1913
  • Răspunderile, 1918
  • Pe drumul anarhiei, 1920
  • Internaţionala a III-a şi Basarabia, 1925
  • Basarabie et Moscou, 1926
  • Fragmente, 1926
  • Guvernul de mâine, 1930
  • Apelul la tineret, 1934
  • Doi ani de guvernare, 1935
  • Patru ani de guvernare, 1937
  • Evacuarea Basarabiei şi Bucovinei, 1940

Bibliografie

  • Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, pp. 685-690 ISBN 973-99321-7-7
  • Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003, pp. 292-300 ISBN 973-8200-49-0
  • Narcis Dorin Ion, Gheorghe Tătărescu şi PNL, Editura Tritonic, Bucureşti, 2004, ISBN 973-8497-47-7