Meseş

Meseş

- Zonă etnografică -

Culmea Meseşului în Măgura Priei

Informaţii generale

Poziţionare:Transilvania (partea nord-vestică)

Localizare: Judeţul Sălaj

Componenţă: 73 de localităţi

Harta regiunilor istorice şi zonelor etnografice

Transilvania (zona etnografică Meseş, poziţia 15)

Maramureş (centru-nord)

Sătmar (nord-vest)

Crişana (vest)

Banat (sud-vest)

Meseş este o zonă etnografică aflată în partea de nord-vest a României şi cea sudică a judeţului Sălaj, cuprinzând culmea nordică a Munţilor Meseşului şi bazinele hidrografice ale Almaşului şi Agrijului până la vărsarea lor în Someş, precum şi bazinul superior al râului Crasna.

Istoric

Primele atestări documentare ale satelor meseşene datează de la începutul secolului al XIII-lea (Meseşenii de Sus şi Ban - 1213, Dragu şi Pericei - 1214, Cizer - 1219), însă săpăturile arheologice făcute de-a lungul timpului aduc dovezi materiale (aşezări, vestigii, turnuri de apărare, tumuli, castre, obiecte, monede) care arată faptul că zona a fost locuită încă din cele mai vechi timpuri, prin descoperirirea vestigiilor paleolitice de pe teritoriul comunei Buciumi şi a satelor învecinate precum şi aşezărilor aparţinând aceleeaşi perioade (Agrij, Răstolţ, Buciumi).

Epoca bronzului este reprezentată de descoperirile de pe teritoriile satelor Moigrad-Porolissum, Meseşenii de Sus, Sâg, Hida, Mirşid.

Aşezările romane şi dacice, vestigiile dacice şi fortificaţiile (Tusa, Moigrad-Porolissum, Stârciu), castrele romane (Buciumi, Moigrad-Porolissum, Românaşi, Romita, Tihău), precum şi mai mulţi tumuli, printre care şi turnul roman de apărare și semnalizare din Măgura Priei (ce avea rol de supraveghere a drumului sării dinspre centrul Transilvaniei de la Turda, spre valea Someșului, apoi spre Europa Centrală), întăresc dovada existenţei unei locuiri pe aceste meleaguri, încă din cele mai vechii timpuri.

În urma Dictatului de la Viena (din 30 august 1940) impus României de către Germania nazistă şi Italia fascistă, întreaga zonă Meseş (împreună cu alte regiuni din nordul Transilvaniei) este inclusă în Ungaria hortistă timp de patru ani, urmând ca din 12 noiembrie 1944 nordul Transilvaniei să fie eliberat şi să se instaureze regimul democrat popular, ca apoi (în anul 1947) să aibă loc proclamarea Republicii Populare Române.

Relief

Zona etnografică Meseş prezintă un relief constituit pe şisturi cristaline, calcare (în Măgura Priei, Măgura Poniţei, Osoi) şi gresii (în rezervaţia naturală Grădina Zmeilor), cu dealuri şi zone de munte (cu altitudini reduse) în partea sud-vestică (Munţii Meseş ce atinge înălţimea maximă de 996 m. în Măgura Priei) şi o zonă depresionară bine delimitată (Depresiunea Almaş-Agrij) în partea nord-estică. Atât zonele de deal şi munte cât şi cea depresionară sunt brăzdate de mai multe cursuri de apă (pâraie şi râuri) alimentate majoritatea din izvoare ce-şi au obârşia în Culmea Meseşului (Valea Priei, Valea Ortelecului, Valea Poniţei, Valea Poicului, Valea Ragului).

În general solurile identificate pe aceaste formă de relief sunt de tipul solurilor brune de pădure, brune acide, brune, hidromorfe, de luncă, podzolice argiloiluviale şi litomorfe.

Climă

Clima este una continental-moderată, caracteristică regiunii nord-vestice a țării, supusă unei circulații predominant-vestice cu vânturi dominante din partea vestică. Temperatura medie anuală este de 6-8°C, luna cea mai caldă fiind iulie iar cea mai rece ianuarie. Precipitaţiile medii anule sunt cuprinse între 800 și 900 mm, valori mai mari înregistrându-se în zona mai înaltă a Munţilor Meseş și mai mici în zona depresionară a Almaşului şi Agrijului.

Aşezările umane

Răstănire (Troiţă construită în anul 1936 de către familia Petrişa și Ioan Farcaş, aflată la ieşirea din satul Pria, în hotarul măgurii)

Gospodăriile ţărăneşti din această zonă constituie un tip de proprietate structurat în două părţi: casa, şura şi ograda aflate în sat şi terenul arabil, păşunea, fâneţa şi pădurea, aflate în hotarul satului.

Gospodăriile de la marginea satului erau îngrădite cu garduri, astfel încât să se facă o delimitare clară între zona locuită şi hotar. La ieşirea uliţelor din sat şi pătrunderea acestora în hotar erau amplasate troiţe (răstăniri - cruce mare cioplită în lemn de gorun, pictată, sculptată, inscripţionată şi încadrată de un mic gărduleţ).

Satul meseşan are în componenţă gospodăriile ţărăneşti (casa şi şura şi ograda) dispuse de-a lungul uliţelor şi împrejmuite cu garduri împletite din nuiele de răchită şi de obicei acoperite cu o streaşină de paie şi ogrăzile care la rândul lor erau împărţite în parcele, unele acoperite cu diverse soiuri de pomi fructiferi, altele lăsate ca teren arabil.

În vatra satului, în locul cel mai înalt era amplasată biserica, iar în imediata acesteia se afla cimitirul. La începutul secolului al XVIII-lea, în zona Meseşului s-au construit cele mai multe biserici de lemn (unele declarate monumente istorice) din judeţul Sălaj, multe dintre acestea dăinuie şi astăzi în satele: Fildu de Sus, Poarta Sălajului, Borza, Creaca, Brebi, Brusturi, Jac, Prodăneşti, Răstolţu Deşert, Cizer (strămutată la Muzeul Satului din Cluj-Napoca), Fildu de Mijloc, Bercea, Sântă Măria, Sânmihaiu Almaşului, Ciumărna, Chichişa, Păuşa, Romita, Sârbi, Tusa.

Zona etnografică Meseş cuprinde 73 de sate constituite în mai multe categorii distincte, astfel pot fi întâlnite:

• sate de vale, unde primele case s-au construit de-o parte şi de alta a păraielor care străbat aşezarea (Fildu de Jos, Fildu de Mijloc, Pria, Sârbi, Răstolţ);
• sate răsfirate cu gospodării dispuse pe uliţe scurte şi întrerupte de mari suprafeţe cu teren arabil sau pomi fructiferi (Ban, Stârciu, Şeredeiu, Cizer, Sâg);
• sate îngrămădite (Agrij, Buciumi, Hida, Românaşi);
• sate înşirate de-a lungul drumurilor (Brebi, Chichişa, Sânmihaiu Almaşului, Poarta Sălajului), unde vechile locuinţe răsfirate în hotar, sunt treptat abandonate în favoarea unor construcţii noi, aproape de principalele căi de comunicaţie.

Ocupaţii tradiţionale

Îndeletnicirea tradiţională de bază a locuitorilor zonei este cea bazată pe cultura plantelor, creşterea animalelor (furnizor important de produse alimentare dar şi de materie primă utilizată la confecţionarea articolelor de îmbrăcăminte), pomicultura, precum şi exploatarea şi prelucrarea lemnului. Fiind o zonă bogată în livezi de pruni, aici se produce „pălinca de prune”, băutura tradiţională specifică zonei.

Agricultura

În perioada interbelică (odată cu creşterea populaţiei) s-a început o acţiune amplă de defrişare a unor suprafeţe acoperite sporadic cu arbori şi introducerea acestora în circuitul agricol. Fertilizarea terenurilor era făcută cu îngrăşăminte naturale (gunoi de grajd) printr-o rotaţie anuală, astfel, jumătate din hotarul destinat culturii plantelor (aici nu sunt incluse fâneţele şi pădurile) era ţinut ca păşune (imaş), cealaltă jumătate (ţarina) urmănd a fi acoperită cu semănături, urmând ca anul viitor animalele să fie mutate pe ţarină şi imaşul să fie arat. La începuturi aratul se făcea cu un plug de lemn (tras de bivoli), urmând ca mai târziu părţile active ale acestuia să fie înlocuite cu lamă de metal (coarnele plugului şi grindeiulrămânând tot din lemn). De obicei arătura se făcea în trei moduri: dinspre interior spre exterior (în lături), din mijlocul miriştii spre exterior (cătră olaltă) sau din jos în sus (într-o brazdă), procedeu folosit pentru aratul terenurilor înclinate. După terminarea aratului (printr-o mişcare simplă) se proceda la semănat prin împrăştierea manuală a sămânţei, printr-o rotire de semicerc în aşa fel ca distribuţia să se facă uniform. Grăpatul se executa cu o grapă cu colţi de lemn sau fier. Recoltatul grâului se făcea cu secera (de către femei) în mănunchiuri, care erau legate (de către bărbaţi) în snopi ce urmau a fi clădiţi în cruce. Transportul crucilor de grâu din hotarul satului în gospodăriile proprii, clăditul stogului, precedat de treierat (îmblătit) şi depozitatul grânelor în humbar, reprezenta un moment sărbătoresc în comunităţile rurale din zona meseşană.

Pomicultura

Până la începutul secolului al XIX-lea majoritatea livezilor erau populate în cea mai mare parte doar cu soiuri de pruni (pruni bistriţi, pruni roşii, pruni albi sau pruni ciorăşti) şi abia la sfârşitul acestui secol în zona meseşană sunt introduse şi specii de meri (meri dulci, ionotan, şuai, suri, roticari, pietroşi, strugureşti, văratici, tomnatici, parmen), peri, nuci, piersici, caişi, vişini, cireşi sau gutui. De regulă prunele bistriţe şi cele grase erau utilizate la prepararea magiunului (silvoiţei), uscate (în cuptorul de copt pâinea) pentru a fi consumate pe parcursul iernii, dar cea mai mare parte erau folosite în prepararea pălincii, băutura alcoolică specifică întregului judeţ Sălaj.

Creşterea animalelor

Crşterea animalelor ocupă un loc important în preocupările locuitorilor zonei etnografice Meseş încă de la începutul secolului al XIII-lea, astfel creşterea vacilor, oilor sau porcilor aduceau multe beneficii (furnizoare de produse alimentare, materie primă în producerea îmbrăcăminţii) prin folosirea cornutelor mari în lucrările agricole (arat, grăpat, transport), cornutele mici erau păşunate pe terenuri arabile (supuse rotaţiei) şi porcii pe terenurile degradate, în scopul îngrăşării solului.

Măsurişul Oilor din Măgura Priei, eveniment pastoral transformat în serbare câmpenească

Păşunatul oilor se făcea în turme (stâne) constituite din 200-300 de capete la care proprietarii angajau 1-2 păstori (păcurari) care aveau obligaţia îngrijirii animalelor, mulsul şi instalării stânii (pe timpul nopţii) pe terenurile proprietarilor în vederea fertilizării (gunoierii) solului. Angajatorii aveau obligaţia de a asigura hrana atât păcurarilor cât şi câinilor acestora începând de primăvara şi până la împrăştiatul (răvăşitul) turmei.

Tradiţia măsuratului laptelui (odată cu formarea stânii) în unele zone ale Meseşului, odată cu trecerea timpului a devenit o manifestare de amploare ce îmbină folclorul muzical-coregrafic și portul popular cu obiceiurile și tradiția, astfel în Măgura Priei (satul Pria), în locul cunoscut de localnici sub denumirea de Purcăreață, are loc în fiecare an, în a II-a duminică a lunii mai, tradiționala serbare câmpenească „Măsurișul oilor de la Măgura Priei”.

Evenimentul pastoral se desfășoară într-un cadru natural excepțional, la fiecare început al primăverii, odată cu împreunișul oilor.

Tradiţii

{{#ev:youtube|EFKH78moDQg|250}}

Bibliografie

• Ioan Augustin Goia, Zona Etnografică Meseş, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1982
• E. Chirilă, N. Gudea, V. Lucăcel, C. Pop, Das Römerlager von Buciumi, Cluj, 1972.
• Victor Cormoş, Judeţele patriei - Sălaj - Monografie, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1980