Mihai Eminescu
de la Enciclopedia României
| Mihai Eminescu | ||
 | ||
| Mihai Eminescu în 1885 | ||
| Nume de botez | Mihai Eminovici | |
| Naţionalitate | român | |
| Născut | 15 ianuarie 1850, Botoşani sau Ipoteşti | |
| Decedat | 15 iunie 1889, Bucureşti | |
| Mormânt la | Cimitirul Bellu | |
| Ocupaţie | poet, prozator şi jurnalist | |
 al Academiei Române | ||
| Ales | 28 octombrie 1948 | |
| Părinţi | Gheorghe şi Raluca Eminovici | |
| Semnătură | 
| |
Mihai (Eminovici) Eminescu (n. 15 ianuarie 1850 la Botoşani sau Ipoteşti[1] - m. 15 iunie 1889, Bucureşti), de profesie jurnalist, poet, prozator, ales post-mortem membru al Academiei Române la 28 octombrie 1948. Este considerat de criticii literari poetul naţional al României, fiind supranumit „luceafărul poeziei româneşti”, dar şi cel mai important reprezentant al romantismului din literatura românească. Totodată, Eminescu s-a implicat în activităţile Societăţii literare„ Junimea” şi a fost redactor-şef al ziarului „Timpul”, oficios al Partidului Conservator.
Mihai Eminescu este primul care a făcut din limba română un adevărat obiect de artă, în condiţiile în care poezia românească, nesigură, se afla abia la începuturile sale.[2] Erudit prin complexitatea cunoştinţelor acumulate (a studiat filosofia, dreptul, medicina, a fost interesat de economie, sociologie şi alte discipline) a avut un real succes în cariera de jurnalist, articolele sale de critică literară, socială şi politică fiind publicate în „Timpul” şi „Curierul de Iaşi”. Întreaga sa activitate de ziarist a fost pusă în slujba dreptului la existenţa naţională a poporului român[3], susţinând în articolele sale cauza românilor din Transilvania şi din Bucovina.
Boala şi moartea sa prematură (bolnav de manie depresivă, a decedat la numai 39 de ani) au întrerupt ascendenţa unui talent care abia atunci ajungea la maturitatea creaţiei sale şi care avea potenţialul de a deveni cu adevărat un poet de talie mondială.[2] Asupra bolii şi morţii sale, circumstanţele nu au fost nici până astăzi pe deplin elucidate.[4] În perioada comunistă, imaginea lui Eminescu, care era oricum un simbol naţional, a fost intens folosită în scopul propagandei naţionaliste comuniste, Eminescu fiind portretizat exclusiv ca un poet desăvârşit, în timp ce scrierile sale filozofice şi politice - înainte adoptate şi folosite în propria ideologie de către dreapta naţionalistă - au fost marginalizate pentru conţinutul lor critic şi pe alocuri radical. Publicistica politică a lui Eminescu poate fi considerată drept "cel mai bun manual de jurnalism naţional".[5] În ultimii ani, Academia Română a început publicarea unei ediţii facsimilate a operelor complete ale acestuia (23 volume), pentru a facilita o mai bună cunoaştere şi studiere a operei lui Eminescu.
Cuprins |
Biografie
Primii ani
Cu privire la data şi locul naşterii poetului nostru naţional există mai multe date contradictorii. Adolescentul Eminescu şi-a notat propria dată a naşterii în registrele Junimii ca fiind 20 decembrie 1849, iar în arhivele gimnaziului de la Cernăuţi este trecută data de 14 decembrie 1849. Data oficială de naştere a poetului este avansată de Titu Maiorescu în lucrarea sa „Eminescu şi poeziile lui”. Acesta preia mai multe cercetări efectuate de N. D. Giurescu, care în urma studierii mai multor surse, printre care şi un dosar cu note despre botezuri din arhiva Bisericii Domneşti din Botoşani. Din toate aceste documente rezultă că Mihai Eminescu s-a născut la data de 15 ianuarie 1850, fapt confirmat şi de sora mai mare a acestuia, Aglae Drogli. Actul de botez al copilului din 21 ianuarie 1850 este singurul document autentic cu privire la data naşterii poetului, pe care l-au semnat alături de preotul Ioan Stamate, econom la biserica Uspenia (Adormirea Maicii Domnului) din Botoşani, stolnicul Vasile Iuraşcu, bunicul din partea mamei, care i-a fost naş, şi cei doi părinţi.
Mihai era fiul unei familii de ţărani din comuna Ipoteşti, judeţul Botoşani. Părinţii săi, Gheorghe Eminovici şi Raluca Juraşcu, au avut împreună unsprezece copii dintre care Mihai a fost cel de-al şaptelea. Cu excepţia lui Matei (n. 1856), care a fost ofiţer şi a trăit 73 de ani, toţi au avut un destin dramatic. Matei a fost cel care a pus în circulaţie o altă dată a naşterii lui Mihai, susţinând că a văzut pe o Psaltire a lui Gheorghe Eminovici însemnarea: „Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri şi cincisprezece minute evropieneşti s-au născut fiul nostru Mihai”. Din cel puţin două motive informaţia este discutabilă: nimeni altcineva nu a mai văzut acea Psaltire şi, după cum au dovedit unele documente de arhivă, pe 21 decembrie, Gheorghe Eminovici se afla la Iaşi, unde întocmea o procură unui avocat, în vederea legalizării, la care a fost martor în ziua de 23 decembrie."[6].
Tatăl poetului, căminarul Gheorghe Eminovici era descendent al unei familii de ardeleni strămutaţi în Moldova, iar mama sa, Raluca Iuraşc se trăgea dintr-o familie de moldoveni cu vechi atestări boiereşti, tatăl său fiind stolnic în satul Joldeşti. Bunicul poetului, Vasile Eminovici, a fost cântăreţ în strană în satul Călineştii lui Cuparencu, care se află în comuna Şerbăuţi.
Între 1850 şi 1858 şi-a petrecut copilăria la Botoşani şi la Ipoteşti, în casa părintească şi prin împrejurimi. Avea o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura, mai târziu evocând această stare în poeziile Fiind băiet păduri cutreieram sau O, rămâi.
Studiile şi activitatea poetului
Între 1858 şi 1866 a urmat cu intermitenţe şcoala primară greco-orientală din Cernăuţi, apoi gimnaziul la Cernăuţi şi Botoşani. A terminat clasa a IV-a clasificat al cincilea din 82 de elevi, după care a făcut două clase de gimnaziu. A părăsit şcoala în 1863, revenind ca privatist în 1865 şi a plecat din nou în 1866.
A fost copist în administraţia judeţului Botoşani pentru o scurtă perioadă, după care s-a întors la Cernăuţi pentru a-şi trece examenele restante. La Botoşani avea grijă şi de biblioteca profesorului său, Aron Pumnul. A fost angajat la diverse instituţii din Botoşani, la tribunal şi la primărie şi a pribegit cu trupa de actori Tardini-Vlădicescu.
Eminescu a debutat în anul 1866 cu poezia La mormântul lui Aron Pumnul care a apărut în broşura scoasă la moartea dascălului său, Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti din Cernăuţi la mormântul prea iubitului lor profesor Arune Pumnul. Sub numele de Mihai Eminescu, şi nu sub cel de Mihai Eminovici, i-a apărut în acelaşi an la 25 februarie/9 martie (stil nou) poezia De-aş avea în revista „Familia” din Pesta, a lui Iosif Vulcan. Iosif Vulcan i-a schimbat numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet, şi de alţi membri ai familiei sale.
În 1867 a fost sufleur şi copist în trupa lui Iorgu Caragiale din Bucureşti, iar în anul următor a colindat din luna mai până toamna împreună cu trupa lui Matei Pascaly prin Transilvania şi Banat (Braşov, Sibiu, Oraviţa, Timişoara, Arad). În toamna anului 1868 s-a angajat sufleur şi copist la Teatrul Naţional din Bucureşti, colindând cu trupa lui Mihai Pascaly Moldova şi Bucovina.
În toamna anului următor a fost trimis de tatăl său la Universitatea din Viena unde s-a înscris ca student la filosofie şi a făcut parte din Societatea literar-socială „România” şi din Societatea literar-ştiinţifică „România jună”. Întrucât nu a putut atesta susţinerea bacalaureatului, s-a înscris ca student extraordinar în 1869. La Viena a frecventat cursuri de drept, economie politică, limbi romanice, anatomie, fiziologie şi medicină legală. Aici l-a cunoscut pe Ioan Slavici şi a activat în cadrul societăţii româneşti „România Jună”.
În 1872 a revenit în ţară şi s-a stabilit la Iaşi unde a frecventat şedinţele Junimii. În toamna aceluiaşi an a plecat la Berlin pentru continuarea studiilor. În 1873 a frecventat cursuri de filosofie, filosofie ştiinţei, istorie antică, istoria religiilor, geografie şi etnografie la Universitatea din Berlin.
S-a întors la Iaşi în anul următor, 1874, unde a fost numit director al Bibliotecii Centrale şi revizor şcolar pentru districtele Iaşi şi Vaslui. În 1876 a fost redactor-administrator la „Curierul de Iaşi”, iar în 1877 s-a stabilit la Bucureşti. A lucrat aproape şapte ani ca redactor la ziarul „Timpul” în paginile căruia a publicat peste 300 de articole[7].
Opera
Prin grija lui Titu Maiorescu i s-a publicat un volum de poezii care include o mare parte din poeziile publicate în paginile revistei „Convorbiri literare”. Fragmente din romanul „Geniu pustiu” au rămas în manuscris, a făcut traduceri din germană (Arta reprezentării dramatice, de H. Th. Rötscher) şi a avut şi câteva încercări dramatice (Mureşanu, Mira, Decebal, Bogdan Dragoş). Opera sa a fost tradusă în numeroase limbi şi a apărut în ţări de pe toate continentele.
Bibliografie
- Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române, 1866-1999, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999 ISBN 973-27-06967
- Predescu, Lucian, Enciclopedia României. Cugetarea, Editura Saeculum, Bucureşti, 1999 ISBN 973-9399-03-7
- Cubleşan Constantin, Antologia basmului cult românesc, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, ISBN 973-35-1428-4
- Nicolae I. Nicolae, Eminescu, azi antologie comentată, Editura Ulpia Traiana, Bucureşti, 1996, ISBN 973-96518-8-7
Note
- ↑ Titu Maiorescu, Eminescu şi poeziile lui (1889)
- ↑ 2,0 2,1 Predescu, p.307
- ↑ Oprea Al., în introducere la M. Eminescu. Opere. Publicistică. vol X, p. XV
- ↑ vezi Gheorghe Sărac, Documente privind adevărul despre boala şi moartea lui Eminescu, Editura Malasi, Bucureşti, 2000 ISBN 973-0-02046-9
- ↑ http://www.timpul.md/Rubric.asp?idIssue=231&idRubric=2700
- ↑ Gh. Ungureanu, Îndrumător, în Arhivele Statului Iaşi I, Iaşi, 1947
- ↑ Rusu, N. D., p. 188
Media
 În anul 1914, Octav Minar a realizat un film-documentar intitulat ”Eminescu, Veronica, Creangă”, în care prezintă viaţa scriitorului. Filmul prezintă documente, fotografii, şi imagini din locurile în care au trăit sau prin care au trecut Mihai Eminescu, Veronica Micle şi Ion Creangă. Filmul, în trei părţi, poate fi vizionat mai jos. | ||
