Sas
de la Enciclopedia României
| Sas | ||
| Voievod al Moldovei | ||
 | ||
| Sas voievod. Portret fantezist din sec. XVIII | ||
 | ||
| Naţionalitate | român | |
| Decedat | înainte de 1373 | |
| Domnie | 1354-1363 | |
| Predecesor | Dragoş | |
| Succesor | Bogdan I | |
| Părinţi | Dragoş | |
| Copii | Balc, Drag, Dragomir, Ştefan | |
| Religie | ortodoxă | |
Sas a fost voievod al Moldovei între anii 1354 şi 1363[1]. A urmat în funcţie tatălui său, Dragoş, decedat în 1354. Despre activitatea sa nu se cunosc prea multe lucruri, singurele ştiri provenind din surse indirecte.
Cuprins
Familia
Cronicile moldoveneşti îl arată pe Sas ca fiind fiul lui Dragoş. Nu se cunoaşte dacă a avut fraţi sau surori, şi nici numele soţiei sale[2]. În schimb o diplomă din 1365 menţionează patru fii ai acestuia: Balc, Drag, Dragomir şi Ştefan, care au reuşit să se refugieze din Moldova în Transilvania în urma bătăliei din 1363. Balc (m. între 1402-1404) şi Drag (m. 1400) au devenit voievozi şi mai apoi comiţi de Maramureş şi şi-au creat un domeniu întins de moşii acaparate cu forţa ori primite în urma unor danii regale. Ulterior au cumulat şi funcţiile de comiţi de Ugocea, Sătmar şi ai secuilor. Puterea lor s-a manifestat nu numai pe plan economic şi politic, ci în domeniul religios. În 1391 au reuşit să obţină din partea patriarhului de la Constantinopol rangul de stavropighie[3] pentru mănăstirea din Peri, ctitoria familiei, precum şi dreptul de patronat asupra Bisericii din Halici. Declinul puterii dragoşeştilor a început la sfârşitul secolului al XIV-lea, multe dintre domeniile acaparate cu forţa fiind returnate proprietarilor de drept[4].
Urmaşii lui Drag au întemeiat familia Dragffy. Cei mai importanţi membrii ai acesteia au fost Bartolomeu Dragffy, voievod al Transilvaniei între 1493 şi 1499, şi Ioan Dragffy, comite de Timişoara. Familia s-a stins în 1555, iar mormintele lor din ctitoria de la Ardud au fost distruse în cursul unor lupte din 1567[5].
Ştefan, fiul lui Sas, s-a stabilit în Galiţia, unde a primit de la regele Poloniei un număr de moşii. A pus bazele unei familii numeroase, în jurul căreia s-a strâns comunitatea română din acea provincie, în total de 64 de familii de nobili, care au alcătuit herbul[6] Sas, numit uneori şi Drag-Sas. O însemnare poloneză din 1570 sublinia caracterul românesc, genus valachicum, al acestui herb[7].
Activitatea ca voievod al Moldovei
Din vremea lui Sas nu s-au păstrat niciun fel de documente, sigilii sau eventuale monede ale acestuia. Activitatea sa a fost dedusă indirect din textul unor diplome ale regelui Ungariei Ludovic cel Mare, precum şi din tradiţia locală.
Cronologie
Vechile cronici moldovene arată că Dragoş a descălecat Moldova în 1359, fiind voievod al acesteia vreme de doi ani. I-a urmat Sas, fiul său, care a rămas pe tron vreme de patru ani (deci 1361-1365)[8]. Cu toate acestea, cronicile se contrazic pe ele însele: fiecare aşează începutul domniei lui Alexandru cel Bun în 1399, însă totalizând anii de domnie ai predecesorilor săi şi scăzându-i din 1399 rezultă că Dragoş ar fi venit în Moldova mai devreme de 1359: în 1351[9], 1353[10] sau 1355[11]. Constantin C. Giurescu a stabilit cu aproximaţie anii de activitate ai lui Dragoş ca fiind între 1352 şi 1353 (deoarece Alexandru cel Bun şi-a început domnia în 1400, nu în 1399), iar anii lui Sas ca fiind între 1354 şi 1358[12].
În 1973, Ştefan S. Gorovei a publicat un studiu prin care a restabilit cronologia principilor moldoveni din secolul al XIV-lea. Ţinând cont de numărătoarea inversă a anilor (potrivit cronicilor), de documentele interne şi externe existente, de cronicile străine şi de condiţiile politice ale zonei central şi est europene, a concluzionat că descălecatul lui Dragoş a avut loc în 1347. Mai mult, a bănuit că în cea mai veche cronică moldovenească s-au strecurat greşeli în privinţa numărului anilor de domnie, trecuţi cu numere chirilice, existând o confuzie des întâlnită în documentele medievale între В҃҃ (2) şi З҃ (7) şi între Д҃҃ (4) şi Ө҃҃ (9). Aşadar, potrivit lui Gorovei, Sas ar fi domnit nouă ani, între 1354 şi 1363[13]. Argumente şi concluzii esenţiale în clarificarea cronologiei au fost susţinute şi de către studii independente şi documente descoperite după 1973, iar noua cronologie a fost adoptată, între alţii, de istoricii Krista Zach, Renate Möhlenkamp şi Denis Deletant[14].
Bătălii
Ca vasal al regelui Ungariei, este probabil că la începutul domniei Sas a trimis oşteni în ajutorul regelui Cazimir cel Mare al Poloniei (unchiul lui Ludovic cel Mare), care urmărea să cucerească cnezatul Haliciului. În 1355 regele polon a reuşit să ocupe tot ţinutul, însă luptele pentru stăpânirea sa au continuat până în 1366. Se pare că ajutorul dat a fost motivul pentru care Ştefan, fiul lui Sas, a primit de la Cazimir o serie de moşii şi privilegii în Galiţia, după îndepărtarea Drăgoşeştilor din Moldova[15].
În 1359 a avut loc o răscoală a feudalilor moldoveni împotriva stăpânirii ungare. Drept urmare, regele i-a trimis în Moldova pe Dragoş din Giuleşti şi pe fii săi Giulea şi Ladislau, pentru a restabili ordinea. La 20 martie 1360 le-a răsplătit serviciul prin acordarea unor moşii. În diploma de donaţie, Ludovic cel Mare menţiona faptul că cei trei nobili s-au remarcat prin vitejie şi loialitate în diverse expediţii precum şi „în restaurarea ţării noastre moldovene”, ei învingând „pe mai mulţi români răzvrătiţi, îndepărtaţi de la calea datoratei credinţe”. Aşadar, cu ajutor din partea suzeranului său, Sas a fost restabilit pe tronul Moldovei. În cronica moldoveană din vremea lui Ştefan cel Mare, Dragoş din Giuleşti a fost confundat cu Dragoş descălecătorul, iar episodul din 1359 cu descălecatul Moldovei, astfel explicându-se neconcordanţa cronologică amintită mai înainte[16].
În 1363, profitând de sentimentele antimaghiare ale boierimii moldovene, precum şi de situaţia internaţională favorabilă, care îl lipsea pe Sas de orice ajutor, Bogdan I de Cuhea a intrat cu vitejii săi în Moldova prin pasul Prislop şi a ajuns rapid la Siret, capitala Moldovei. Acolo a avut loc o bătălie între maramureşenii lui Bogdan şi forţele loiale lui Sas, soldată cu victoria celor dintâi. Sas a fost luat prizonier împreună cu unii dintre fii, rudele şi slujitorii săi, iar în Transilvania s-au refugiat, cu răni grave, alţi patru fii ai lui Sas: Balc, Dragomir, Drag şi Ştefan. La 2 februarie 1365 regele Ludovic a răsplătit serviciile acestora prin acordarea moşiilor confiscate lui Bogdan „necredinciosul” şi fiilor săi. În diploma de donaţie se menţiona că Balc, de-acum voievod de Maramureş în locul lui Ştefan, nepotul de frate al lui Bogdan I, a lăsat în „ţara noastă moldovenească [...] pe iubiţi părinţii săi şi pe mai multe frăţii şi rudenii ale sale, aşijderea şi toate bunurile sale, câte a avut în ţara aceia a noastră, [...] nu fără vărsarea propriului sânge şi suferirea rănilor de moarte, cu uciderea cea tirană a fraţilor lui şi a mai multor slujitori”[17]. Nu este cunoscută soarta lui Sas, după căderea în prizonierat. Se pare că încă mai trăia la 1368, însă un document din 1373 îl menţionează ca fiind răposat. Mormântul său este necunoscut[18].
Ctitorii
Tradiţia atribuie lui Sas voievod ridicarea bisericii ortodoxe Sf. Treime din Siret, o construcţie de piatră în plan treflat, care probabil urma să reprezinte necropola familiei[19]. Un argument hotărâtor în sprijinul tradiţiei ar fi pomelnicul vechi al ctitorilor bisericii, care în secolul al XVIII-lea — după mărturia lui Ion Neculce — îi avea în frunte pe Dragoş şi pe Sas[20]. Potrivit cercetătorilor Grigore Ionescu şi Virgil Vătăşianu, planul bisericii, care seamănă cu cel al primului lăcaş de la Vodiţa, tehnica zidăriei, precum şi ornamentele exterioare plasează construcţia în epoca lui Sas. Alţi cercetători, în frunte cu Nicolae Iorga, sunt de părere că tehnica şi materialele folosite în construcţie corespund epocii lui Petru I Muşatin[21].
O altă tradiţie spune că pe dealul Sasca s-ar afla şi o cetate construită în vremea lui Sas voievod. Judecând după dimensiunile şi conformaţia terenului, cercetătorii P. Tomaşec şi V. Milici au apreciat că cetatea avea o capacitate redusă, neputând adăposti decât vreo 80–100 luptători[22]. Ruinele acesteia au fost menţionate într-un document din 1756. Mai erau vizibile la 1820, de înălţimea unui om, iar în 1860 se mai putea distinge doar diagonala de piatră dinspre nord. În 1880 un siretean a folosit la construcţia casei sale un piedestal al unui stâlp de la poarta cetăţii[23].
Stema
Stema purtată atât de Dragoş, cât şi de Sas şi urmaşii acestuia (familia Dragffy din Transilvania şi herbul Drag-Sas din Polonia) reprezintă, în câmp azur, o săgeată de argint, cu vârful în sus, care se sprijină pe o semilună de aur aflată în partea inferioară, şi care este flancată de două stele cu şase raze, de aur.
Note şi referinţe
- ↑ Cea mai recentă cronologie, restabilită cu argumente, în Gorovei (1997), cap. IV.
- ↑ Gorovei (1973), p. 100
- ↑ Mănăstirile cu rang de stavropighie erau subordonate direct patriarhului de Constantinopol.
- ↑ Gorovei, p. 106-107
- ↑ Gorovei, p. 106-107
- ↑ Herbul reprezenta o structură socială şi militară poloneză formată din mai multe familii care purtau aceeaşi stemă şi luptau sub acelaşi steag.
- ↑ Gorovei, p. 102-103
- ↑ Gorovei (1997), p. 75.
- ↑ Potrivit Cronicii moldo-ruse
- ↑ Potrivit Cronicilor de la Putna
- ↑ Potrivit Cronicii anonime
- ↑ Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 399.
- ↑ Gorovei (1997), cap. IV.
- ↑ Gorovei (1997), p. 9-10.
- ↑ Gorovei (1973), p. 98.
- ↑ Gorovei (1973), p. 98-99.
- ↑ Gorovei (1973), p. 121-123.
- ↑ Gorovei (1973), p. 100.
- ↑ Gorovei (1973), p. 97.
- ↑ Gorovei (1973), p. 97.
- ↑ Cusiac, Luchian, p. 46.
- ↑ Cusiac, Luchian, p. 18.
- ↑ Cusiac, Luchian, p. 18.
Bibliografie
- Cusiac, Dragoş, şi Luchian, Dragoş, Siret. Mic îndreptar turistic, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1989, ISBN 973-41-0034-3
- Gorovei, Ştefan S., Dragoş şi Bogdan, Editura Militară, Bucureşti, 1973.
- Gorovei, Ştefan S., Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1997, ISBN 973-9149-74-X
- Grigoraş, N. şi Caproşu, I., Biserici şi mănăstiri vechi din Moldova, Editura Meridiane, Bucureşti, 1968.