Constituţia din 1864

de la Enciclopedia României

Salt la: navigare, căutare
Drapelul Romaniei.png
Legi fundamentale

Constituţia din 1864, denumită oficial Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, a fost un act cu caracter pur constituţional, adoptat la 2 mai 1864 după „lovitura de stat” a lui Alexandru Ioan Cuza. A fost în fapt prima Constituţie a României. În ciuda numelui, actul nu mai urmărea prevederile Convenţiei, ci mai degrabă îi schimba radical sensul. Domnitorul dispunea de puteri sporite, iar Corpul legiuitor devenea bicameral. Odată cu noua constituţie a fost adoptată şi o nouă lege electorală.

Pentru aprobarea ei s-a organizat un plebiscit între 10 şi 26 mai. Pentru „da” au fost exprimate 682.621 de voturi, 1.307 voturi pentru „nu” şi 70.220 abţineri. Statutul a fost publicat în „Monitorul oficial” nr. 146 din 3 iulie 1864. Această reformă constituţională a permis înfăptuirea reformei agrare (vezi articolul reforma agrară din 1864) pe 14 august 1864 prin care ţăranii clăcaşi erau eliberaţi de obligaţiile faţă de boieri şi erau împroprietăriţi cu pământ. A fost o reformă fundamentală pentru modernizarea tânărului stat român şi, cu toate că a avut numeroase lipsuri, a rupt legăturile cu economia şi societatea de tip feudal.

A fost în vigoare până la adoptarea Constituţiei din 1866.

Premisele. Divergenţele din puterea executivă şi cea legislativă

Încă după unificarea instituţională din 1862 se profila o criză a sistemului politic. În sesiunea parlamentară din 1862 - 1863, executivul şi legislativul dovedesc o reală incapacitate de coabitare politică. Din cele 68 de proiecte de legi depuse de domnul Alexandru Ioan Cuza, Adunarea electivă, dominată de conservatori, n-a adoptat decât şapte, iar numai cinci au fost sancţionate şi promulgate de şeful statului.

De concepţie politică liberal-moderată, Cuza respingea atât ultraconservatorismul, cât şi liberalismul radical. El nu ezita să-şi folosească dreptul de veto pentru a împiedica o legiferare venită din partea celor două curente. Un bun exemplu este legea rurală din 11 iunie 1862, adoptată de Parlamentul majoritar conservator la trei zile după asasinarea lui Barbu Catargiu, însă care nu a putut fi aplicată datorită opoziţiei domnitorului. O atitudine asemănătoare a avut faţă de iniţiativa din februarie 1864 a radicalilor de înfiinţare a unor gărzi naţionale. Astfel de organisme erau considerate surse de dezordine în societate, astfel că şeful statului s-a opus proiectului de lege.

Treptat, acest regim politic a alunecat spre o conducere personală. Cuza a început să se amestece în afacerile publice şi nu mai respecta aparenţa constituţională. Astfel, partizani ai lui, precum Nicolae Creţulescu şi Mihail Kogălniceanu au fost numiţi la conducerea Consiliului de miniştri, domnitorul însuşi implicându-se în desemnarea şi selectarea membrilor executivului. Acest fapt a atras nemulţumirea majorităţii membrilor Adunării elective, căci potrivit Convenţiei de la Paris (7 august 1857), executivul era răspunzător în faţa legislativului şi nu în faţa domnitorului. Tensiunea a atins punctul culminant când, la 18 februarie 1863, guvernul Creţulescu a primit vot de blam, însă, fiind susţinut de Cuza a refuzat să îşi prezinte demisia. Numirea lui Kogălniceanu în fruntea executivului la 11 octombrie a mai calmat scena politică.

Mihail Kogălniceanu

Criza politică şi constituţională

Ruperea totală a survenit în momentul supunerii spre dezbatere de către Kogălniceanu a proiectului de lege rurală. Pe un fond politic deja încordat la maximum, această iniţiativă a declanşat o criză politică şi constituţională fără precedent. Proiectul presupunea desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor, însă această problemă afecta în mod direct interesele membrilor Adunării, căci majoritatea acestora erau mari proprietari de pământ.

Astfel, de-a lungul anilor clasa politică a tergiversat continuu adoptarea unei soluţii pentru ţărani. Aşadar, în Adunare s-a format o nouă majoritate ostilă executivului, iar pe 13 aprilie 1864 cabinetul Kogălniceanu primeşte un vot de blam din partea Adunării. Din acest moment, primul ministru avea obligaţia de a depune mandatul echipei sale.

În acel moment, domnitorul Alexandru Ioan Cuza avea două soluţii: fie să numească un nou guvern, fie să dizolve Adunarea pentru a declanşa organizarea de noi alegeri legislative, care se desfăşurau pe baza legii adoptate odată cu Convenţia de la Paris din 7 august 1858. Susţinut de domnitor, Mihail Kogălniceanu nu demisionează, însă nici Cuza nu dizolvă Adunarea, deoarece nu dorea ca noile alegeri să fie organizate tot pe baza aceleiaşi legi electorale.

În locul demisiei, două zile mai târziu, Kogălniceanu provoacă închiderea sesiunii parlamentare până pe 2 mai.

Lovitura de stat. Reforma constituţională

Pe 2 mai 1864, Alexandru Ioan Cuza dizolvă Adunarea legislativă, însă acest lucru nu atrage cu sine şi demisia Consiliului de miniştri aşa cum se obişnuia. Kogălniceanu ar fi trebuit să depună mandatul cabinetului său, iar domnitorul să numească un nou cabinet care trebuia să aibă sarcina de a organiza noi alegeri.

Domnitorul decide să adopte o nouă lege electorală şi un nou act constituţional, care să confere şefului statutului atribuţii sporite şi să diminueze rolul Adunării. S-au creat astfel premisele pentru instaurarea primului regim autoritar din istoria României.

Plebiscitul pentru aprobarea pachetului legislativ

Adoptarea acestei noi legi fundamentale ar fi fost inutilă fără adoptarea şi a unei noi legi electorale. Astfel, pe 10 mai, populaţia a fost chemată să se exprime prin plebiscit asupra acestor noi modificări legislative din Principate. Votul a fost covârşitor în favoarea adoptării legilor. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a publicat actele legislative în „Monitorul oficial” nr. 146 din 3 iulie 1864.

Prevederile Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris

Domnitorul a ales titlul de „Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris” pentru a nu deranja interesele puterilor garante, iar acestea să considere o abatere a Principatelor de pe linia stabilită la Paris pe 7 august 1858. În fapt, Cuza dorea ca Marile Puteri să considere Statutul doar un act adiţional la Convenţie, după cum îi sugerează şi numele. Elocvent în acest sens este tocmai preambulul acestui act constituţional: „Convenţiunea încheiată la Paris în 7/19 August 1858, între Curtea Suzerană şi între Puterile garante autonomiei Principatelor Unite, este şi remâne legea fundamentală a României”. În realitate, Statutul modifica total sensul Convenţiei, ceea ce i-a determinat pe unii istorici să considere acest act drept prima Constituţie a României.

„Cu mila lui Dumnezeu şi voinţa Naţională, Domnu Principatelor Unite Române

La toţi de faţă şi viitori sănătate:
Asupra propunerei Consiliului nostru de Miniştri;
Considerând plebiscitul propusu de Noi la 2/14 Maiu încetat şi votat de Naţiunea Română în zilele de 10/22, 14/26 Maiu 1864;
Considerând împrejurările cuprinse în proclamaţiunea noastră cu data de astăzi;
Promulgamu ce urmeză:”

Preambulul Statutului

Separarea puterilor în stat

Conform Statutului, puterile în stat rămâneau aceleaşi, dar au intervenit modificări substanţiale în ceea ce priveşte atribuţiile fiecărei puteri în parte. Puterea legislativă era exercitată de domnitor şi Reprezentanţa Naţională, puterea executivă era exercitată de domnitor şi Consiliul de miniştri , iar puterea judecătorească era exercitată de instanţele de judecată.

Prerogativele domnului

Domnul beneficia de largi prerogative legislative şi executive, diminuând astfel rolul celorlalte instituţii. Domnitorul avea drept de iniţiativă legislativă, proiectele fiind pregătite şi elaborate de o instituţie nouă, Consiliul de stat, care avea în componenţă membri numiţi de domnitor. Proiectele legislative trebuiau supuse Corpului legislativ spre votare. Cu toate acestea, şeful statutului avea în final drept de veto, astfel că putea promulga sau nu actul legislativ. Totodată, el era cel care numea preşedintele Adunării Elective şi 64 de membri în Corpul ponderator. Puterea de a dizolva Corpul legislativ, de a numi primul ministru şi de a gira Guvernul erau menţinute.

Componenţa şi atribuţiile Corpului legislativ

Adunarea Electivă era alcătuită din 160 de deputaţi, cu un preşedinte numit de domn dintre deputaţi şi cu un Regulament de funcţionare dat de guvern. Durata unei legislaturi era de 7 ani. Avea dreptul de de a dezbate şi sancţiona proiecte de legi trimise de domn şi susţinute de miniştri şi membri ai Consiliului de stat. Conform articolului IV, „Preşedintele Adunarei se numesce în fiecare anu de Domnu, din sânul ei, iar Vicepreşedinţii, Secretarii şi Cuestorii se alegu de Adunare”. Totodată, numai membrii Adunării Elective erau aleşi de cetăţenii cu drept de vot.

Din acest moment, Corpul legislativ devine bicameral prin înfiinţarea Corpului ponderator (Senatul), pe lângă camera deja existentă, Adunarea Electivă. Conform articolului VII, Corpul ponderator era compus din „Mitropoliţii ţerei, de Episcopii eparhielor, de anteiul Preşedinte al Curţii de Casaţiune, cel mai vechiu dintre generalii armatei în activitate şi osebit încă de 64 membri, carii se vor numi de Domnu: jumetate dintre persone comandabile prin meritul şi esperienţa lor, şi cealaltă jumetate dintre membrii Consilielor generale ale districtelor, şi anume câte unul de fiecare judeţu”. Preşedintele Corpului ponderator era Mitropolitul primat al României, însă doi vicepreşedinţi erau numiţi de domnitor. În proporţie de jumătate, senatorii erau reînnoiţi la trei ani prin tragere la sorţi.

Rolul Corpului ponderator era cel al cenzurii, cu excepţia bugetului, a iniţiativelor legislative, având prerogative de a sancţiona, amenda sau respinge legile adoptate de Adunare. Totuşi, şeful statului avea decizia finală. De asemenea, camera superioară avea rolul de verificare a constituţionalităţii legilor, preluând atribuţia de fosta Comisie Centrală de la Focşani.

Procesul legislativ

La recomandarea domnitorului, Consiliul de stat pregătea şi elabora proiecte de legi, care erau supuse Adunării Elective spre votare. Orice proiect votat de Adunare, în afară de buget, era supus Corpului ponderator spre aprobare. Acesta putea să adopte proiectul în forma propusă de Adunare, putea să îl amendeze sau să îl respingă cu totul. Dacă proiectul de lege era aprobat fără nici o modificare, acesta mergea mai departe şi era supus spre sancţionare domnitorului. Dacă proiectul era amendat sau respins, el se întorcea la Adunare, care dacă aproba amendamentele, proiectul trecea mai departe la Corp şi în cele din urmă era supus spre sancţionare domnitorului. Dacă Adunarea respingea amendamentele, proiectul se întorcea la Consiliul de stat pentru a-l studia din nou. Un proiect de lege nu putea să parcurgă acest traseu decât de două ori, astfel Adunarea trebuia să îl discute în următoarea sesiune. În toate cazurile de mai sus, domnitorul avea decizia finală, căci beneficia de dreptul de veto, având puterea de a sancţiona sau nu proiectele legislative.

Bibliografie

  • Stan, Apostol, Putere politică şi democraţie în România (1859 - 1918), Editura Albatros, Bucureşti, 1995, ISBN 973-24-0357-8
  • Giurescu, Dinu C. (coordonator), Istoria României în date, Editura Enciclopedică, Bucureşti 2003, ISBN 973-45-0432-0, p. 208
  • Textul constituţiei

Bibliografie recomandată

  • Banciu, Angela, Istoria vieţii constituţionale în România (1866-1991), Editura Şansa, Bucureşti 1996 ISBN 973-9167-58-6
  • Berceanu, Barbu B., Istoria constituţională a României în context internaţional, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003 ISBN 973-8378-51-6
  • Focşeneanu, Eleodor, Istoria constituţională a României (1859 - 1991), Editura Humanitas, Bucureşti 1998 ISBN 973-28-0796-2