Tătari

Tătarii au fost o populaţie nomadă originară din Mongolia.

Erau foarte buni călăreţi şi arcaşi, ca multe alte neamuri nomade. Pe lângă arcuri şi săgeţi ei mai aveau şi lănci şi săbii, dar pe acestea din urmă le foloseau mai rar, pentru că în general evitau lupta din apropiere, preferând să atace prin surprindere şi să dispară fulgerător.

În anul 1241 tătarii lansează o mare invazie a Europei şi ajung şi pe teritoriul ţării noastre. Aici, ca şi peste tot pe unde au trecut, tătarii au distrus, au jefuit şi au ucis populaţia, trecând mai departe spre inima Europei. Deşi conducătorii locali şi populaţia a încercat să se împotrivească tătarilor şi pe teritoriul actualei Românii, ei au fost distruşi rapid de către tătari, care aveau chiar şi posibilitatea de a purta scurte asedii asupra oraşelor fortificate întâlnite în drumul lor de pradă. Astfel, sunt distruse principalele oraşe din ţară, iar populaţia măcelărită.

Arhidiaconul Toma din Spalato, contemporan invaziei tătarilor, îi caracterizează pe aceştia astfel:

„Înfăţişarea tătarilor este îngrozitoare; ei au membrele scurte şi trunchiurile mari, faţa e lată, sunt spâni...au ochi mici şi îndepărtaţi unul de altul; dispreţuiesc hrana cu pâine, se hrănesc cu cărnuri atât proaspete, cât şi putrede, ca băutură amestecă lapte închegat cu sânge de cal. Nici apa cea mai repede nu-i poate opri: ei o trec înot călare. Se slujesc de corturi făcute din pânză sau piei.”

(Toma din Spalato)

Marea invazie tătară s-a făcut sub conducerea lui Ogodai, care a condus neamul tătar după anul 1226 şi până în anul morţii sale, 1241.

În timp ce corpul de oaste principal al tătarilor opera în Ungaria şi în părţile vecine acesteia, alte corpuri de oaste străbat Ardealul, Moldova şi Ţara Românească. Se ştie că doi comandanţi tătari, Cadan şi Buri au trecut Carpaţii la 31 martie 1241 pe la Vatra Dornei şi s-au îndreptat spre Rodna, oraş pe care l-au cucerit chiar a doua zi şi o bună parte din populaţia sa, compusă predominant din saşi, a fost măcelărită. Au căzut pe rând în mâinile tătarilor localităţile Bistriţa, Dej, Cluj-Napoca, Zalău şi Oradea.

Un alt comandant tătar, Bochetor, a trecut Siretul şi a înfrânt populaţia din sudul Moldovei şi estul Munteniei. A trecut după aceea în Ardeal prin pasul Oituz şi a cucerit cetatea Sânzîeni, Braşovul, Ţara Bârsei şi Cetatea de Baltă. La 11 aprilie cucereşte Sibiul şi Sebeşul.

Muntenia a fost atacată şi prădată de comandantul tătar Budjek care i-a înfrânt şi el pe oponenţii români şi a trecut mai departe în Ardeal.

Europa de vest a scăpat de invazia tătarilor nu datorită opoziţiei militare a ei, ci pentru că murind Ogodai pe nevestite, hoardele tătare s-au retras în Mongolia pentru a decide cine va fi succesorul Hanului. Ogodai moare în decembrie 1241, iar tătarii încep retragerea din Europa în anul 1242.

Sub o formă sau alta Moldova şi o parte din Muntenia a rămas sub dominaţia tătară o lungă durată de vreme, până în preajma Unirii Principatelor, plătindu-le dijmă şi uneori însoţind tătarii în expediţii de pradă.

Cel mai însemnat aspect al invaziei tătare în ţările române îl constituie faptul că marea invazie tătară din anul 1241 ei au oprit expansiunea spre est a ungurilor, prin puternica lovitură pe care a primit-o statul maghiar în urma invaziei.

Bibliografie

• Constantin C. Giurescu - Istoria românilor, ediţia a V-a, volumul I, Editura BIC ALL, Bucureşti.