Bătălia de la Abrud (11 iunie 1849)
de la Enciclopedia României
| A treia bătălie de la Abrud (1849)
| ||||
| Miliţiile româneşti |
Comandant: |
11 iunie-16 iunie 1849 Abrud, judeţul Alba |
Comandant: |
Armata şi miliţiile maghiare |
|
Rezultat: Victorie tactică a forţelor române | ||||
A treia bătălie de la Abrud (11 iunie -16 iunie 1849) a fost una dintre ciocnirile majore care au avut loc între forţele militare maghiare şi românii din Munţii Apuseni în timpul revoluţiei din Transilvania din anul 1849.
Cuprins
Situaţia înainte de bătălie
După ce generalul maghiar de origine poloneză Joseph Bem a cucerit Transilvania prin forţa armelor în iarna anului 1849, singurele părţi din Ardeal stăpânite de monarhia austriacă au rămas cetatea Alba Iulia, Munţii Apuseni, cetatea Deva şi cetatea Timişoara. Cetăţile menţionate se aflau în mâna garnizoanelor austriece, iar Munţii Apuseni erau controlaţi de miliţiile româneşti conduse de prefectul Avram Iancu.
În primăvara anului 1849, forţele maghiare au pornit acţiuni de lichidare a rezistenţelor din centrul Transilvaniei, începând în luna aprilie asediul cetăţii Alba Iulia. Foarte curând a devenit evident pentru ei că atât timp cât Munţii Apuseni sunt controlaţi de români, asediul cetăţii Alba Iulia este periclitat şi un mare număr de trupe maghiare (cca 10-15.000 combatanţi) era blocat pentru a ţine în şah forţele române. Maiorul ungur Czetz János, care a luptat în Transilvania în 1848-1849 şi a devenit după revoluţie întemeietorul armatei moderne a Argentinei, spunea că:Ca urmare, pentru degajarea forţelor militare necesare la asediul Albei Iulii, guvernul maghiar a dispus ca rezistenţa românilor din Munţii Apuseni să fie lichidată prin orice mijloace, ori prin tratative de pace, ori prin forţă militară. Deputatul maghiar de origine română, Ioan Dragoş, a fost trimis în munţi pentru a negocia un armistiţiu, urmat ulterior de o depunere a armelor de către români.
În timpul negocierilor de pace de la începutul lunii mai 1849 dintre reprezentantul guvernului maghiar şi conducătorii românilor din Munţii Apuseni, la data de 6 mai 1849, o forţă militară condusă de maiorul Hatvani Imre a atacat prin surprindere oraşul Abrud. Acest gest al armatei ungare a fost considerat de români o încălcarea a armistiţiului convenit cu partea maghiară, având ca urmare prima bătălie de la Abrud din 8-10 mai 1849. Suferind o înfrângere gravă în această bătălie, comandantul maghiar Hatvani a promis că va reveni pentru a se răzbuna.
A doua bătălie de la Abrud a avut loc între 18-19 mai 1849 şi s-a soldat cu înfrângerea gravă a forţelor maghiare, care au fost nevoite din nou să abandoneze oraşul.
Ameninţaţi de spectrul invaziei trupelor ţariste, guvernul maghiar dorea lichidarea rapidă a rezistenţei românilor din Munţii Apuseni, pentru a disponibiliza trupele maghiare blocate acolo şi a le dirija spre asediul cetăţii Alba Iulia, care se încăpăţâna să reziste. Comandanţii maghiari din epocă au apreciat că aproximativ 50% din trupele ungare din Transilvania au fost implicate în blocada militară a Munţilor Apuseni, din cauza rezistenţei românilor. Ei consideră că dacă aceste trupe ar fi putut fi deblocate la timp, rezultatul luptelor împotriva trupelor ţariste de intervenţie ar fi fost poate altul, mai favorabil maghiarilor. Indirect, ei consideră că înfrângerea trupelor revoluţionare de către trupele ţariste se datorează rezistenţei românilor în munţi.
Pentru a putea elibera trupele maghiare şi a le trimite în alte părţi unde era nevoie de ele, guvernul maghiar l-a însărcinat pe baronul Kemény Farkas să lichideze rezistenţa românilor.
Combatanţii
Forţele române erau alcătuite exclusiv din civili înarmaţi, organizaţi ca şi miliţii. Cea mai mare parte a miliţiilor din Munţii Apuseni erau constituite din moţi, locuitori ai acestor munţi, dar şi din români refugiaţi aici din diferitele părţi ale Transilvaniei ocupate de armata maghiară. Comandanţii miliţiilor româneşti erau tineri fără experienţă militară, în general avocaţi sau preoţi. Sunt cunoscuţi până în acest moment doar doi ofiţeri austrieci care au fost detaşaţi din cetatea Alba Iulia pentru a consilia şi a conduce miliţiile româneşti. Comandantul tuturor miliţiilor româneşti în a doua bătălie de la Abrud a fost Avram Iancu, un tânăr avocat în vârstă de aproximativ 24 ani.
Ca armament, românii dispuneau de foarte puţine arme de foc şi de tunurile capturate de la maiorul Hatvani în cursul primelor două bătălii de la Abrud. Pe tot timpul revoluţiei de la 1848-1849, românii din Munţii Apuseni au dispus de numai 1.200-1.400 puşti, cele mai multe dintre ele fiind arme de vânătoare. Puţinele puşti militare furnizate de cetatea Alba Iulia erau vechi şi foarte prost întreţinute. Deoarece nu aveau tunari calificaţi, românii au improvizat o metodă de ochire a tunului. Un puşcaş punea puşca pe ţeava tunului, ochea cu ea, apoi îndrepta ţeava tunului după semnul luat cu puşca. Rezultatele au fost bune, trăgând cu tunurile aproape la fel de bine ca tunarii de meserie.
Majoritatea combatanţilor români erau înarmaţi cu lănci sau cu unelte agricole (furci, coase îndreptate, topoare etc.). Armele de foc capturate de la inamic în timpul luptelor au fost folosite doar în măsura în care se reuşea, cu greu, procurarea de muniţie pentru ele.
Sistemul de aprovizionare organizat lipsea cu desăvârşire, românii aducându-şi singuri mâncare de acasă pentru câteva zile. Nu existau uniforme, iar serviciul sanitar era asigurat doar de câţiva medici care se aflau în tabăra românească ori de către voluntari. Aprovizionarea cu muniţie se făcea sporadic din cetatea Alba Iulia, prin achiziţii făcute de către particulari sau prin capturarea convoaielor de aprovizionare inamice.
Numărul combatanţilor români participanţi la a treia bătălie de la Abrud este apreciată ca fiind de cca 5.000-6.000 oameni.
Trupele maghiare care pornit să ocupe Abrudul a treia oară au fost în număr de aproximativ 4.000 infanterişti (se apreciase că ar fi fost nevoie de 6.000 soldaţi, dar aceştia nu au putut fi adunaţi), însoţiţi de un escadron de cavalerie şi sprijiniţi de 19 tunuri de diferite calibre şi patru baterii de rachete incendiare.
Comandantul trupelor maghiare a fost baronul locotenent-colonel Kemény Farkas, unul dintre cei mai buni ofiţeri pe care i-a produs revoluţia din Ungaria. Baronul Kemény aparţinea aristocraţiei maghiare din Transilvania, iar la începutul revoluţiei maghiare el a participat de la bun început la operaţiunile armatei ungare, care au avut loc pe Valea Mureşului şi în Câmpie, împotriva românilor. A rezolvat cu pricepere sarcinile grele pe care i le-a dat generalul Bem, comandantul armatei ungare din Transilvania. Baronul Kemény a fost numit comandant al corpului de asediu al cetăţii Alba Iulia, moment în care a venit în contact cu acţiunile militare ale românilor din Munţii Apuseni. Din aceste motive, baronul este trimis la Brad de către generalul Bem, pentru a prelua comanda trupelor de acolo şi pentru a începe operaţiunile împotriva moţilor conduşi de Avram Iancu.
Desfăşurarea bătăliei
Încă de la 30 mai 1849, Avram Iancu, comandantul românilor din Munţii Apuseni, a aflat că se pregătea un nou atac maghiar asupra munţilor. O parte din legiunea pe care o comanda se împrăştiase pentru aprovizionare pe la casele ţăranilor care o alcătuiau, după un raid asupra corpului maghiar de asediu de la Alba Iulia, soldat cu rezultate slabe. Această legiune a trebuit să fie remobilizată în vederea viitoarelor lupte.
Posturile de pază de la marginea munţilor au fost dublate, iar gradaţii şi ofiţerii legiunilor române s-au răspândit pe la sate pentru a ridica la luptă cât mai mulţi oameni, deoarece de data aceasta ameninţarea era mai serioasă ca oricând. Acolo unde bărbaţii nu ajungeau ca număr, ei au fost înlocuiţi cu femei. Toată suflarea Munţilor Apuseni a fost mobilizată pentru apărare.
Planul de luptă al lui Avram Iancu era să întârzie înaintarea inamicului atât timp cât se putea, prin lupte de hărţuială, să îl lase să intre în final în Abrud, unde să îl împresoare şi să îl bată. Ca ajutoare vor fi chemate unităţile prefectului Simion Balint, iar cele ale prefectului Axente Sever vor fi ţinute în regiunea Zlatna, gata pentru intervenţie la nevoie.
La 3 iunie oastea maghiară era concentrată în oraşul Brad, judeţul Hunedoara. Erau 4.000 infanterişti, un escadron de cavalerie, sprijiniţi de 19 tunuri şi patru baterii de rachete incendiare. Soldaţii maghiari s-au răspândit în jurul oraşului pentru jaf şi rechiziţii. Avram Iancu a trimis o ceată de luptători pentru a se opune jafurilor, fiind pusă sub comanda lui Simion Groza, care era însărcinat şi cu paza defileului de la Buceş. Obstacolele din defileul din Buceş au fost refăcute şi întărite, iar şanţurile lărgite şi adâncite, fiind pregătite pentru atacul maghiar.
În ziua de 8 iunie, înainte de răsăritul soarelui, oastea maghiară a pornit din Brad spre Abrud. Simion Groza a încercat să opună rezistenţă cu trupa pe care o avea sub comandă, dar şi-a dat seama că e prea slab pentru a obţine un rezultat, aşa că s-a retras şi a lăsat drumul liber pentru armata ungară. După ce grosul armatei ungare a trecut preotul Simion Groza a reocupat cu trupa sa poziţiile defensive de la Buceş şi în aceeaşi zi a capturat o parte dintr-un convoi de aprovizonare maghiar, iar pe restul l-a silit să se întoarcă la Brad. Scopul fusese atins: înfometarea armatei ungare, pentru a o obosi şi a o înfrânge mai târziu, după ce va fi intrat în Abrud.
Baronul Kemény a înaintat până sub Muntele Vulcan, unde a dat peste trupele de pază conduse de prefectul Vasile Moldovan şi de tribunul Alexandru Boieriu, cca 1.000 oameni. După amiază a început lupta cu aceste trupe de pază româneşti şi a durat timp de cinci ore, până la căderea nopţii. În timpul nopţii ambele tabere au rămas liniştite.
La 9 iunie 1849, oastea română, sporită ca număr până la 1.600 combatanţi, ocupă o poziţie mai înapoi faţă de ziua dinainte, între Muntele Vulcan şi satul Ciuruleasa, mai aproape de Abrud. La ora 8 dimineaţa lupta a reînceput cu furie şi a ţinut toată ziua, moţii rezistând cu succes. Doar după miezul nopţii românii s-au retras spre Sohodol.
În 10 iunie 1849 nu s-au dat lupte importante, ziua a trecut mai mult cu hărţuieli între avanposturi. În această zi au sosit pe câmpul de luptă luptătorii din legiunea prefectului Simion Balint, conduşi de tribunul Ciurileanu.
În ziua de 11 iunie 1849, împins mai mult de foame, pentru că proviziile pe care le avea asupra sa începeau să scadă, iar altele nu mai primise din cauză că Simion Groza închisese defileul Buceş pentru convoaiele de aprovizionare maghiare, baronul Kemény decide să înainteze spre Abrud. A fost lăsat de moţi să pornească, ei ocupând poziţii de apărare la Sohodol. Un ofiţer maghiar participant la lupte descrie marşul lor de la Brad spre Abrud astfel:Intrat în Abrudul distrus de cele două bătălii anterioare şi în care puţine case mai stăteau în picioare, baronul Kemény şi-a instalat punctul de comandă în locuinţa protopopului ortodox, Absolon, şi şi-a postat oamenii înafara oraşului.
Cetele româneşti de la Sohodol, conduse de prefectul Vasile Moldovan, au primit ordin de la Avram Iancu să înainteze spre Dealul Suharu, unde se afla o forţă mai mare, comandată de prefecţii Simion Balint şi Nicolae Vlăduţiu. Reunite, cele două formaţiuni au început atacul Abrudul pe la amiază, deschizând lupta prin focurile tunurilor pe care le capturaseră de la maiorul Hatvani în timpul primelor două bătălii de la Abrud. Bătălia a durat până în jurul orei 18, când trupele maghiare au fost respinse spre oraş. În acest moment soarta luptei s-a schimbat din cauza trădării unui sas care lupta în rândurile românilor. Acesta fusese capturat de români în timpul altor lupte împotriva trupelor maghiare, dar sasul a reuşit să convingă că a fost obligat să lupte pentru unguri. Românii l-au crezut şi i-au dat comanda unui mic detaşament, introducându-l în a treia bătălie de la Abrud. În focul luptei, sasul a trecut de partea maghiarilor, dezvăluindu-le punctele slabe ale poziţiilor româneşti. Aflând acestea, trupele maghiare atacă prin surprindere flancul stâng românesc, comandat de tribunul Ciurileanu, pe care îl obligă să se retragă, ameninţând astfel cu învăluirea unităţilor conduse de prefecţii Balint şi Vlăduţiu. Aceştia se retrag şi ei până pe dealurile Sohodolului, dar fiind din nou atacaţi de inamic, se retrag din nou până pe Dealul Heteului, unde ocupă o nouă poziţie. Lupta se încheie numai la căderea nopţii, după ce românii pierduseră destul de mult teren în ultima parte a zilei de 11 iunie 1849.
Tot în cursul zilei de 11 iunie, Simion Groza, care supraveghea pasul Buceş, a capturat un important convoi maghiar de alimente, care încerca să aprovizioneze armata lui Kemény. Au fost capturate de români 38 care cu pâine şi două cu slănină. Cincisprezece honvezi au fost ucişi în luptă, iar restul au fugit atât de îngroziţi, încât nu s-au oprit nici măcar la Brad, ci numai la Deva, unde au prezentat prefectului maghiar al Hunedoarei o situaţie mult mai îngrozitoare decât în realitate.
În data de 12 iunie, Avram Iancu, sfătuindu-se cu ceilalţi comandanţi români, a decis să lărgească frontul de luptă şi să se pregătească temeinic pentru un atac general asupra Abrudului în data de 15 iunie. Frontul românesc a fost reorganizat astfel: prefectul Simion Balint a trecut în flancul stâng în poziţia La Vârtop, deasupra Roşiei Montane, făcând legătura cu tabăra tribunului Faur de la Bucium; Simion Groza, după ce a lăsat un detaşament mai mic pentru paza defileului de la Buceş, a fost trimis să opereze către Ştiurţ; centrul va fi format de o formaţiune puternică sub comanda prefectului Nicolae Vlăduţiu; la Cărpiniş, pe drumul spre Câmpeni, ia poziţie preotul Ioan Fodoreanu cu oamenii săi, iar la Sohodol tribunul Ioan Gomboş. Între Sohodol şi Suhar terenul era controlat de trupele prefectului Nicolae Vlăduţiu şi a tribunilor Mihai Andreica, Olteanu şi Rusu, care constituiau astfel şi flancul drept al dispozitivului românesc de atac. Pe 12 iunie luptele nu au căpătat o amploare deosebită, cu excepţia centrului, unde bătălia a fost mai aprigă. În această zi armata maghiară şi-a terminat proviziile, soldaţii săi hrănindu-se numai cu tărâţe şi boabe de porumb pe care le găsiseră în casele abandonate din Abrud. Dându-şi seama că nu avea cum să reziste în asemenea condiţii, comandantul maghiar a încercat să obţină un rezultat favorabil lui pe calea tratativelor paşnice. El trimite prin diverşi curieri mesaje conducătorilor românilor din munţi, lui Avram Iancu, Nicolae Vlăduţiu, Simion Balint şi Ciurileanu. Mesajele comandantului ungur ameninţau că în cazul în care românii nu depun armele, ei vor nimiciţi. Avram Iancu răspunde prompt că numai sabia poate decide soarta luptei şi că de bunăvoie românii nu încetează bătălia.
Pe 13 iunie trupele maghiare reuşesc să îi respingă pe români până la Poduri, o zonă cu brădet situată deasupra oraşului Câmpeni. De aici bateriile de rachete maghiare au început să tragă asupra taberei lui Avram Iancu, care s-a retras spre Certeje.
Pe 14 iunie baronul Kemény trimite o unitate a armatei sale spre Zlatna, cu scopul de a contacta alte unităţi maghiare şi pentru a aduce alimente. În caz că această incursiune nu va aduce rezultatele dorite, comandantul maghiar aprecia că va trebui să se retragă din Abrud, cu toate că avea mari speranţe că ar putea câştiga lupta.
În această zi el scrie din un mesaj prefectului Nicolae Vlăduţiu, pentru a-l face să înceteze lupta, dar de data asta el nu mai recurge la ameninţări. Răspunsul comandantului român e unul negativ, el amintindu-i baronului maghiar că românii nu mai au încredere în ofertele subordonaţilor guvernului maghiar, în lumina tratativelor eşuate purtate cu Ioan Dragoş în luna mai şi a atacului prin surprindere efectuat de maiorul Hatvani. Tot în data de 14 iunie baronul Kemény primeşte şi răspunsul negativ al prefectului Simion Balint, care refuză propunerile maghiarilor.
Încercările comandantului Kemény au fost interpretate corect de către Avram Iancu ca fiind semne de slăbiciune, situaţia armatei maghiare fiind pe zi ce trece tot mai disperată. Conducătorii români au decis ca atacul general asupra Abrudului să aibă loc pe data de 15 iunie 1849, dar armata maghiară le-a luat-o înainte. Pe 15 iunie, între orele 10 şi 11 dimineaţa, un corp de oaste maghiar format din 1.000 oameni cu două baterii de rachete începe atacul asupra trupelor prefectului Simion Balint. Acesta a fost respins la prânz până la Gherghel, unde ocupă o poziţie mai bună. Aici lupta va continua, iar la sosirea unui detaşament de 400 români bine înarmaţi, conduşi de tribunul Ciurileanu, inamicul este respins spre seară până între zidurile Abrudului.
Partea din dreapta a centrului oastei lui Iancu a atacat toată ziua trupele maghiare, care au rezistat îndelung. Atacurile centrului românesc au fost date de unităţile conduse de tribunii Gomboş şi Fodoreanu şi de prefectul Vlăduţiu. Simion Groza nu a reuşit să ajungă la timp la locul luptei, altfel se apreciază că rezultate românilor ar fi fost şi mai bune. Trupele maghiare care s-au opus centrului românesc au fost împinse spre oraş, dar lupta a ţinut totuşi până pe la miezul nopţii.
Românii au decis ca atacul general asupra Abrudului să aibă loc a doua zi, în data de 16 iunie 1849, şi să nu îl dea pe data de 17 iunie, aşa cum fusese prevăzut ceva mai devreme.
Planul lor a fost stricat de decizia luată de baronul Kemény în acea noapte, de a se retrage a doua zi. Acesta spune căUrmările bătăliei
Trupa maghiară care ocupase pentru a treia oraşul Abrud a fost obligată să se retragă, pericolul ocupării centrului Munţilor Apuseni de către maghiari fiind definitiv înlăturat. Peste aproape o lună trupele ruse vor intra în cetatea Alba Iulia despresurată, iar trupele maghiare nu vor mai avea vreme să organizeze vreo expediţie serioasă dinspre comitatul Zarandului, pentru a cuceri Munţii Apuseni. Sfârşitul revoluţiei maghiare se apropia cu paşi repezi.
Noi distrugeri materiale s-au adăugat celor provocate oraşului Abrud în urma primelor două bătălii pentru acest oraş.
Pierderile românilor în a treia bătălie de la Abrud nu sunt menţionate, iar armata maghiară a pierdut între 250-500 combatanţi, în urma luptelor sau a lipsurilor de tot felul.
Bibliografie
- Dragomir, Silviu - Avram Iancu, ediţia a II-a, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968
- Rusu Abrudeanu, Ion - Moţii, calvarul unui popor eroic, dar nedreptăţit, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1928