Bătălia de la Kosovopolje (17 – 19 octombrie 1448)
de la Enciclopedia României
Bătălia de la Kosovopolje (17 – 19 octombrie 1448). Ultima acţiune ofensivă antiotomană condusă de voievodul Transilvaniei, Iancu de Hunedoara (1441 – 1456). Campania încheiată prin confruntarea de la Kosovopolje vine la scurtă vreme după eşecul cruciaţilor la Varna (1444) şi în contextul asedierii Constantinopolelui de către turci (capitala Bizanţului va fi cucerită în 1453).
În toamna anului 1448, Iancu trece Dunărea în fruntea unei armate de 15 000 – 17 000 de ostaşi (grosul trupelor era din Ungaria, dar mai erau şi croaţi, bosniaci, poloni), cărora li se adaugă un corp de oaste moldo-muntean de 7 000 de oameni. Avea şi 300 de tunuri, între care 240 uşoare şi 60 mari. Intenţia sa era de a lovi în direcţia Macedoniei, pentru a-şi uni forţele cu cele ale albanezilor conduşi de Skanderbeg şi a continua expediţia prin despresurarea Constantinopolelui.
Campania lui Iancu este însă stânjenită de opoziţia despotului sârb Gheorghe Brancović (1427 – 1456), care nu dorea să-şi strice relaţiile cu otomanii, pe care-i informează din timp despre mişcările lui Iancu. La 16 octombrie, oastea creştină a ajuns la Câmpia Mierlei (Kosovopolje), stabilindu-şi tabăra lângă râul Sitnica, aşteptând sosirea aliaţilor albanezi.
În dimineaţa zilei de 17 octombrie, soseşte prin surprindere avangarda otomană. După sosirea întregii armate, turcii numărau 50 000-60 000 de oameni. Iancu ocupă o poziţie întărită pe platoul Plementina, dorind să valorifice avantajele terenului. Sultanul Murad II (1421 – 1444, 1446 – 1451) simulează însă un atac general, apoi se retrage, făcându-l pe Iancu să părăsească poziţia întărită. În ziua următoare, cele două armate se aflau faţă în faţă în câmpie, gata să înceapă lupta.
Iancu avea în centrul dispozitivului trupele regale, o parte din cavaleria cuirasată croată şi din artilerie. La flancul drept, comandat de nobilul Benedict de Losonczi, se afla cavaleria uşoară (în faţă) şi cea grea (în spate). La flancul stâng, pus sub conducerea lui Ştefan Bánffy, au fost aşezaţi muntenii, moldovenii şi cuirasaţii maghiari. Sultanul avea în centrul dispozitivului – întărit prin trei rânduri de fortificaţii de campanie – trupele de ieniceri, iar în spatele acestora artileria. La flancul stâng a dispus spahiii europeni, iar la cel drept, spahiii asiatici, invers decât se proceda de obicei.
Iniţiativa atacului au avut-o turcii, care au şarjat cu cavaleria din flancul stâng, comandată de Karadja paşa. Flancul drept al lui Iancu a răspuns cu vigoare, sprijinit şi de o parte a centrului dispozitivului. Mişcarea a avut ca urmare slăbirea centrului, observată de Murad II, care atacă frontal cu ienicerii. Otomanii sunt respinşi de tirul artileriei armatei creştine, la sfârşitul zilei confruntarea încheindu-se nedecis.
A doua zi, pe 19 octombrie 1448, Iancu încearcă să învăluie cele două flancuri ale inamicului, folosind cavaleria uşoară şi grea. Intuind intenţia, sultanul retrage de la flancul drept cavaleria din Thessalia, cu care reuşeşte să învăluie flancul stâng al armatei lui Iancu. Risipirea acestui flanc, unde luptau muntenii şi moldovenii, duce la retragerea trupelor creştine în tabăra întărită şi la pierderea bătăliei.
În zorii zilei de 20 octombrie, la adăpostul unui detaşament de sacrificiu condus de cumnatul său, Mihail Szilágyi, Iancu reuşeşte să se retragă definitiv cu rămăşiţele armatei. Pierderile au fost mari de ambele părţi: c. 17 000 de oameni de partea creştină, 30 000 – 35 000 de partea turcilor (sursele creştine, pe care se bazează evaluarea, sunt însă subiective).
Înfrângerea suferită a pus capăt atât ultimei campanii ofensive antiotomane a lui Iancu de Hunedoara, cât şi acţiunilor creştine numite cruciade târzii. Autoritatea lui Iancu a avut de suferit din cauza acestui eşec, în 1452 renunţând la calitatea de guvernator al Ungariei, rămânând însă căpitan general. Cucerirea Constantinopolului de către turci, în 1453, pe care creştinii nu au putut-o împiedica, a fost o puternică lovitură dată Creştinătăţii orientale, cu impact asupra Europei acelor vremuri.
Bibliografie
- George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 2011