Bătălia de la Obertyn

Planul desfăşurării bătăliei de la Obertyn

Bătălia de la Obertyn [Ucraina] (22 august 1531). Confruntare moldo-polonă pentru ţinutul Pocuţiei. După incursiunea iniţiată de domnul Moldovei, Petru Rareş (1527 – 1538, 1541 – 1546), în Pocuţia, un conflict masiv cu Polonia era iminent. Obţinând dezavuarea acestei acţiuni de către sultan, regele polon Sigismund I (1506 – 1548) trimite o oaste comandată de marele hatman Jan Tarnowski, care recucereşte teritoriile pierdute (4 august 1531):

„„Şi atuncea au trecut léşii Nistrul spre Pocutiia şi ca să scoaţă pre moldovéni, pré carii lăsase Pătru vodă, să ţie oraşele, să fie de apărare. Şi în 12 locuri au avut războiu””

({{{2}}})

(Grigore Ureche).

Petru Rareş strânge o oaste de 20.000 – 30.000 oameni şi pătrunde în Pocuţia (20 august). Înfrânţi în faţa fortăreţei de la Gwozdziecz de polonii conduşi de Jan Tarnowski, moldovenii ce asediau cetatea se retrag (19 august). Conducătorii acestora, Toma Barnovschi şi pârcălabul Vlad de Hotin, au răspuns în faţa domnului, sosit a doua zi. Jan Tarnowski se retrage spre satul Obertyn, inducând în eroare pe Petru Rareş, care a dispus urmărirea sa.

La Obertyn, comandantul polon şi-a aşezat oamenii în formă de patrulater, înconjurat de şanţuri şi de care, legate cu lanţuri între ele (după model husit), aşteptând atacul. Desfăşurarea bătăliei din 22 august 1531 este prezentată plastic de către Nicolae Iorga:

„„Atacul românesc începe în zori.(...) Îndată porniră tunurile care însă băteau prea jos. Ai lui Tarnovski stăteau nemişcaţi având cavaleria la mijloc. În sfârşit, o parte a taberei se deschide, când ghiulelele moldoveneşti picau prea dese; opt sute de călăreţi poloni, în armură grea, ieşiră. Ei fură respinşi de trei ori. Moldovenii, având tunuri, înaintau pentru a închide cercul lor. Se produce atunci un atac general al catafracţilor duşmani care ieşiră pe amândouă părţile. Puşcaşii fură ucişi lângă tunurile lor (...) Românii trebuiră să se retragă”.”

({{{2}}})

La atacul surpriză dat de cavaleria polonă s-a adăugat şi părăsirea luptei de către unii boieri (Constantin Rezachevici), ceea ce a dus la înfrângerea oştirii lui Rareş, obosită după un marş de două zile. Chiar dacă s-au evidenţiat în luptă, după spusele cronicarului polon Martin Biełski, călăreţii moldoveni şi tunarii, care au murit până la ultimul, „multă vréme bătându-să, cu multă moarte dintru amândoao părţile, moldovénii mai cu multe rane încruntaţi, n-au mai putut suferi, ci le-au datu cale şi s-au întorsu înapoi” (Grigore Ureche). Pierderile româneşti au fost însemnate: 5.000 de morţi şi mulţi prizonieri, printre care logofătul Toader Bubuiog, vornicul Efrem Huru, paharnicul Popescu şi alţii, toţi membri ai Sfatului Domnesc, precum şi cele 50 de tunuri capturate de moldoveni în bătălia de la Feldioara, alături de marele steag al Moldovei.

Conflictele dintre cele două părţi au continuat până la sfârşitul primei domnii a lui Petru Rareş.

Bibliografie

• George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti 2011