Bătălia de la Sarmizegetusa (iunie – iulie 106)
de la Enciclopedia României
Bătălia de la Sarmizegetusa (iunie – iulie 106). Bătălie decisivă prin care Decebal (87 – 106) încearcă apărarea capitalei dacice şi organizarea rezistenţei împotriva oştilor conduse de împăratul roman Traian (97/98 – 117).
Nerespectarea de către regele dac a condiţiilor impuse de clauzele tratatului, încheiat cu romanii în 102, are drept consecinţe decretarea stării de război de către senatul roman şi hotărârea împăratului de a porni el însuşi spre regatul răzvrătit: „senatul decretă că Decebal este din nou vrăjmaş, iar Traian însuşi, fără să lase conducerea altor generali, porni cu război împotriva aceluia” (Cassius Dio).
Armatele romane conduse de împărat, însoţit de Decimus Terentius Scaurianus, au trecut Dunărea la Drobeta, pe podul construit de Apollodor din Damasc (105).
Anul următor, trupele – circa 200.000 oameni – au avansat pe cinci sau şase coloane spre capitala statului dac, urmând trei direcţii, prin Ţara Haţegului şi Valea Mureşului, prin pasurile Jiului şi Oltului şi, cel mai probabil, prin pasul Oituz.
![](/w/images/thumb/c/c9/Traian_intrand_triumfal_in_Sarmizegetusa.jpg/180px-Traian_intrand_triumfal_in_Sarmizegetusa.jpg)
Decebal a adoptat tactica hărţuirii, atacând în defileurile munţilor: scene de pe Columna lui Traian arată lupte în munţi, atacuri ale dacilor sau incendierea unor cetăţi de către romani. Sarmizegetusa este supusă asediului. Romanii folosesc toate metodele posibile pentru pătrunderea în ultimul bastion dac, maşinile de război atacă permanent zidurile care încep să cedeze, unele unităţi le escaladează, iar altele, aflate sub protecţia scuturilor, astupă şanţurile din jurul cetăţii. Dacii ripostează, de pe ziduri, cu săgeţi, pietre, bolovani sau apă clocotită, dar curând orice rezistenţă se arată a fi zadarnică, mai ales că resursele de apă se termină (Traian dispusese tăierea conductelor de aprovizionare cu apă). După ce a ars majoritatea construcţiilor pentru a nu cădea în mâinile romanilor, Decebal a hotărât părăsirea cetăţii şi, împreună cu puţinii supravieţuitori, a continuat rezistenţa. Scenele CXXXII – CXXXV de pe Columnă înfăţişează ultima confruntare directă între cele două armate, soldaţii daci care atacă un castru roman apărat de o singură unitate, în timp ce regele, însoţit de doi aristocraţi, priveşte ostilităţile de pe o stâncă. Această acţiune a eşuat. Decebal, urmărit de un corp de cavalerie, condus de Tiberius Claudius Maximus, s-a sinucis: „Când a văzut Decebal că scaunul lui de domnie şi toată ţara sunt în mâinile duşmanului, că el însuşi este în primejdie să fie luat prizonier, îşi curmă zilele” (Cassius Dio). Capul a fost dus la Ranisstorum, pentru a fi arătat soldaţilor, apoi la Roma, unde a fost aşezat pe scăriţa Gemoniae, ca să poată fi văzut de locuitorii Romei. Moartea regelui dac a decis soarta războiului, majoritatea celor rămaşi în viaţă s-au închinat împăratului roman.
Traian a rămas aproape un an la nord de Dunăre organizând teritoriile cucerite în provincie romană (ante 11 august 106), după care s-a întors la Roma pentru serbarea triumfului.
Bibliografie
- George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti 2011