Bătălia de la Simeria
de la Enciclopedia României
| Bătălia de la Simeria (1849)
| ||||
| Forţele imperiale austriece şi miliţiile române |
Comandant: |
9 februarie 1849 Simeria, judeţul Hunedoara |
Comandant: |
Armata revoluţionară maghiară |
|
Rezultat: Victorie strategică a forţelor maghiare | ||||
Bătălia de la Simeria a avut loc la data de 9 februarie 1849 între trupele austriece susţinute de miliţiile româneşti şi trupele maghiare.
Cuprins
Situaţia înainte de bătălie
În luna decembrie a anului 1848 armata revoluţionară maghiară pătrunsese din Ungaria propriu-zisă în Principatul Transilvania, ofensiva ei împingând trupele imperiale austriece spre marginea acestuia. Sprijinite de legiunile (miliţiile) româneşti şi trupele ţariste ruse, trupele imperiale reiau atacul pentru izgonirea armatei revoluţionare maghiare din Transilvania.
Trupele maghiare suferiseră pe data de 4 februarie o a doua înfrângere dură, la Ocna Sibiului, în faţa trupelor austriece, susţinute de miliţiile româneşti, dar mai ales întărite de trupele ţariste ruseşti, astfel că se retrăseseră de la Sibiu spre Sebeş-Alba, iar de aici, după o nouă ciocnire la Sebeş cu austriecii, s-au retras pe direcţia Orăştie-Deva, până la podul de la Simeria.
Scopul bătăliei
Scopul trupelor austriece era să pătrundă pe valea Mureşului spre Timişoara spre a prinde între două focuri corpul maghiar care asedia cetatea Timişoarei şi a elimina astfel din Ardeal prezenţa militară maghiară. Atacul austriecilor a început încă din ziua de 7 februarie printr-o serie de atacuri de diversiune, care să distragă atenţia ungurilor de la atacul principal.
Trupele maghiare aveau scopul de a interzice trecerea trupelor imperiale spre Arad şi Timişoara şi de a-şi menţine prezenţa în Transilvania, altfel întreaga revoluţie maghiară riscând să fie anihilată, prin împingerea luptelor în Ungaria propriu-zisă.
Trupele combatante
La luptă au participat câte 20 tunuri de fiecare parte şi câte cca 7000 combatanţi de fiecare parte. Totuşi, din cei 7000 luptători de partea austriacă, un număr suficient de mare pentru a fi amintit de istorici a fost constituit din miliţii româneşti, care nu erau altceva decât ţărani înarmaţi în grabă cu lănci, coase, topoare şi alt armament alb, în principal unelte agricole.
Comandantul austriac care a comandat trupele imperiale austro-române a fost Anton Puchner, comandantul suprem al trupelor imperiale austriece din Transilvania.
Generalul comandant al ungurilor a fost generalul Bem (de origine poloneză), care a spus în timpul luptei: "ori recuceresc podul, ori mor. ... Dacă pierdem podul, pierdem Ardealul", ca semn al marii importanţe strategice a podului de peste râul Strei, de la Simeria. Alţi comandanţi unguri mai renumiţi care au participat la luptă au fost János Czecz (Ioan Ţeţ, după unele surse român renegat, fiu al unui preot român din părţile Făgăraşului, care după revoluţia de la 1848 a fugit în Argentina şi a murit peste ani comandant al armatei argentiniene, fiind considerat întemeietorul armatei argentiniene moderne şi al Academiei Militare a acestei ţări sud-americane) şi baronul Farkas Kemény (acesta va fi înfrânt la Abrud, după o luptă de mai mult de o săptămână, în a treia bătălie pentru acest oraş, în iulie 1849, de către Avram Iancu, deşi Kemény avea 5000 oameni, 4 baterii de rachete şi mai multe tunuri, iar moţii lui Iancu erau cu toţii ţărani nedeprinşi cu armele şi cu mai puţin de 1000 puşti, fără tunuri).
Desfăşurarea bătăliei
Cea mai mare parte a bătăliei s-a desfăşurat în zona podului de peste râul Strei, de la Simeria. Cine deţinea podul controla deplasarea trupelor într-o direcţie sau alta, spre interiorul Transilvaniei sau invers, spre Ungaria. Podul de la Simeria era construit din lemn şi avea cca 35 metri lungime. La Simeria râul Strei, care curge de la sud spre nord, se varsă în râul Mureş. Localitatea Simeria, pe atunci doar un sat, se afla amplasată pe malul drept al râului Strei.
După bombardamentul iniţial de artilerie, infanteria generalului austriac Kalliany a pornit atacul asupra podului, al cărui capăt l-a ocupat cu succes, împingându-i înapoi pe soldaţii baronului maghiar Kemény Farkas şi năpustindu-se spre pod. Honvezii s-au apărat suficient de mult timp încât să evite capturarea tunurilor lor de către austrieci, fiind totuşi împinşi de pe pod. Austriecii au primit întăriri un număr mare de infanterişti şi vânători, iar geniştii lor au început să şi repare podul. Situaţia trupelor maghiare devenind schimbătoare, baronul Kemény a decis să intervină prin aruncarea în luptă a husarilor, care au fost întâmpinaţi de austrieci cu foc de puşcă ucigător. Bătălia a continuat cu atacuri şi contraatacuri repetate asupra podului, la finalul zilei ambele tabere retrăgându-se datorită pierderilor mari.
În bătălia de la Simeria austriecii au pierdut cca 200 trupă şi 10 ofiţeri morţi, printre care şi pe colonelul Losenau, comandantul batalionul austriac de rezervă. Ei au mai pierdut încă 1 tun, 1 car cu muniţie şi 381 oameni grav răniţi, pe lângă cei 200 morţi. Ungurii au pierdut între 600 şi 700 oameni, morţi şi răniţi.
După bătălie
Sursele austriece şi româneşti afirmă că bătălia de la Simeria fost o bătălie cu final nedecis, ambele părţi retrăgându-se de pe câmpul de luptă. Sursele maghiare consideră însă bătălia de la Simeria ca fiind una dintre cele mai mari victorii maghiare din toate timpurile.
Importanţa bătăliei de la Simeria a fost mare nu prin lupta în sine, cât prin victoria strategică câştigată de unguri, care au reuşit ulterior să contraatace în Transilvania şi să respingă în Ţara Românească trupele austro-ruse, punând stăpânire pe tot Ardealul, cu excepţia cetăţii Alba Iulia şi a centrului Munţilor Apuseni, controlat de Avram Iancu şi de trupele sale de moţi, care nu au putut fi înfrânte niciodată cu forţa armelor în timpul revoluţiei din 1848-1849.
Bibliografie
- Neamţu, Gelu, Tutula, Vasile - Aspecte militare şi pagini memorialistice despre revoluţia şi războiul civil din Transilvania 1848-1849, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2008 ISBN-978-973-109-112-9
- Erdély Napló - Anul XVIII, nr. 5 (852), 6 februarie 2008