Bătălia de la Tapae (101)

Bătălia de la Tapae (101), decisivă pentru soarta primului război daco-roman (101 – 102), în urma căruia romanii ocupă poziţii hotărâtoare pentru cucerirea Daciei. Pentru romani, conflictul cu populaţiile transdanubiene dura de secole, zona fiind unul dintre punctele sensibile ale frontierei imperiale.

Transformarea Daciei în provincie romană putea oferi un avanpost strategic, iar resursele minerale şi agricole de aici erau destul de importante. Pe lângă acestea, noul împărat, Traian (98 – 117), era „copleşit când se gândea la sumele de bani pe care trebuiau să le plătească în fiecare an” şi vedea cum „puterea şi îngâmfarea dacilor sporesc necontenit” (Cassius Dio, Istoria romană, LXVIII, 6, 1).

După pregătiri minuţioase, de aproape trei ani (între care tăierea unui nou drum, în stâncă, în clisura Dunării, şi construirea unui canal care să ocolească cataractele de la Porţile de Fier), Traian trece Dunărea, pe poduri de vase, la Lederata (Ram) şi Dierna (Orşova), cu 13 legiuni (I Italica, I şi II Adiutrix, I Minervia, II Traiana Fortis, IV Flavia Felix, V Macedonica, VII şi XI Claudia, X, XIII şi XIV Gemina, XXX Ulpia Victrix), însumând c. 70 000 de soldaţi, la care se adaugă numeroase unităţi auxiliare din armata regulată: alae (unităţi de cavalerie), cohortes (unităţi de infanterie) şi formaţiuni etnice speciale, recrutate din rândul popoarelor cucerite (mauri, palmirieni, asturi etc.). Se apreciază că forţa de invazie totaliza c. 150 000 de oameni. Dacă pentru armata romană se pot face calcule estimative, pentru cea a dacilor nu există nici un fel de informaţii, considerându-se însă, pe baza principiului că o armată de invazie trebuie să fie cel puţin dublă faţă de cea a adversarului, că aceasta număra în jur de 50 000 de oameni. Din imaginile de pe Columna lui Traian reiese că armata regelui Decebal (87 – 106) era formată dintr-o cavalerie luptând cu arcuri şi o pedestrime înarmată cu paloşe curbe (siccae) şi săbii drepte sau curbe (falces).

Înaintând pe două coloane, una pe culoarul Timiş-Cerna şi o a doua prin Berzovia şi Fârliug, care fac joncţiunea în apropiere de Caransebeş, porneşte apoi pe valea Bistrei, către Sarmizegetusa. În acest timp, Traian primeşte o solie care-i aduce scris, pe o ciupercă uriaşă, că “ceilalţi aliaţi (probabil bastarnii şi roxolanii, n.n.) şi burii îl sfătuiesc pe Traian să facă cale întoarsă şi să înceapă tratative de pace” (Dio Cassius). Romanii îşi continuă drumul şi sunt întâmpinaţi de daci la Tapae, probabil trecătoarea Poarta de Fier a Transilvaniei. Aici romanii construiesc mai întâi un castru, la Bouţari, pentru a-şi întări poziţia, iar mai apoi dau atacul. Are loc o crâncenă încleştare, cu pierderi mari de ambele părţi. Singurele informaţii scrise referitoare la bătălie ne parvin de la Xiphilinus, care a rezumat Istoria romană a lui Cassius Dio, arătând că „Traian … îşi văzu răniţi pe mulţi dintre ai săi şi ucise mulţi duşmani. Deoarece îi lipseau bandajele, se zice că nu şi-a cruţat nici propriile veşminte, ci le-a tăiat fâşii. Apoi a poruncit să se ridice un altar soldaţilor căzuţi în luptă şi să le aducă în fiecare an jertfă pentru morţi”. O scenă de pe columnă arată cum însuşi Jupiter, favorabil romanilor, aruncă fulgerele sale contra dacilor. Victoria deschide romanilor drumul către capitala Daciei, Sarmizegetusa.

Soarta războiului era decisă, în ciuda încercării dacilor de a determina dislocarea trupelor din Dacia, prin atacul asupra Moesiei Inferior (Adamclisi). Decebal cere şi obţine pacea. Romanii rămân însă pe teritoriul deja cucerit, şi anume în Banat, Oltenia şi Muntenia, unde construiesc castre, în timp ce la Drobeta este construit podul de piatră peste Dunăre. Este pregătită astfel cucerirea Daciei, ce se va produce în urma războiului din 105 – 106.

Bibliografie orientativă

• George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 2011