Lupta de la Mărişel (12 martie 1849)

Lupta de la Mărişel (1849)
Miliţiile româneşti	Comandant: Centurion Indrei Roşu, Pelaghia Roşu Forţe: Neprecizată Pierderi: 3 răniţi	12 martie 1849 Mărişel, judeţul Cluj	Comandant: Nemenţionat Forţe: 1.600 Pierderi: 130 morţi	Miliţiile maghiare
Rezultat: Victorie tactică a forţelor române

A doua luptă de la Mărişel (12 martie 1849) a fost una dintre luptele date în Munţii Apuseni în timpul revoluţiei din Transilvania din anul 1848-1849. Scopul ei a fost străpungerea de către maghiari a apărării româneşti a centrului Munţilor Apuseni, cucerirea punctului de comandă românesc de la Câmpeni şi scoaterea din luptă a forţelor române.

Situaţia înainte de bătălie

După ce generalul maghiar de origine poloneză Joseph Bem a cucerit Transilvania prin forţa armelor în iarna anului 1848-1849, singurele părţi din Ardeal stăpânite de monarhia austriacă au rămas cetatea Alba Iulia, Munţii Apuseni, cetatea Deva şi cetatea Timişoara. Cetăţile menţionate se aflau în mâna garnizoanelor austriece, iar Munţii Apuseni erau controlaţi de miliţiile româneşti conduse de prefectul Avram Iancu.

În primăvara anului 1849, forţele maghiare au pornit acţiuni de lichidare a rezistenţelor din centrul Transilvaniei, începând în luna aprilie asediul cetăţii Alba Iulia. Foarte curând a devenit evident pentru ei că atât timp cât Munţii Apuseni sunt controlaţi de români, asediul cetăţii Alba Iulia este periclitat şi un mare număr de trupe maghiare (cca 10-15.000 combatanţi) era blocat pentru a ţine în şah forţele române. Maiorul ungur Czetz János, care a luptat în Transilvania în 1848-1849 şi a devenit după revoluţie întemeietorul armatei moderne a Argentinei, spunea că:

„Ei (românii - nota E.R.) au îngreunat în mod considerabil asediul cetatei Albei Iulia şi ne-au silit să menţinem un cordon de trupe de la Ciucea prin Huedin, Gilău, Cluj, Turda, Aiud, Alba Iulia, Orăştie până la Deva şi pe la Brad, Vaşcău, până la Oradea Mare, ceea ce ocupă un mare număr de trupe, a căror lipsă în luptele contra ruşilor, a fost atât de resimţită.”

({{{2}}})

Raportul oficial rus care descrie campania din Transilvania apreciază contribuţia românilor la înfrângerea revoluţiei maghiare astfel:

„Trebuie să recunoaştem că, deţinând toată partea muntoasă a teritoriului cuprins între Mureş şi Cluj, ei (românii - nota E.R.) ne-au prestat cel mai mare serviciu. Datorită lor ungurii au fost înfrânţi, retrăgându-se în două direcţii, prin valea Mureşului şi din Cluj pe drumul Oradiei, au fost rupţi în două şi lipsiţi de putinţa de a comunica între ei. Ce e mai mult, detaşamentele ruseşti vor avea posibilitatea de a se mişca în ambele direcţii, deoarece flancurile lor erau acoperite. E uşor de înţeles ce influenţă importantă ar fi avut asupra mersului campaniei, dacă ungurii erau stăpâni în acest teritoriu.”

({{{2}}})

Satul Mărişel, judeţul Cluj, era în 1849 o localitate românească mare şi una dintre cele prin care trebuia să se treacă pentru a se ajunge în centrul Munţilor Apuseni, la Câmpeni. De aceea, localitatea a fost atacată în repetate rânduri de forţele maghiare.

Combatanţii

În a doua luptă de la Mărişel apărarea românilor a fost formată de bărbaţii din sat, deoarece alte forţe nu erau disponibile. Ei erau înarmaţi cu puşti şi cu armament alb, în principal unelte agricole (coase îndreptate, topoare, securi, îmblăcie etc.). Lor li s-au adăugat femeile din sat, deoarece numărul bărbaţilor era insuficient pentru a apăra localitatea. Comandant al românilor a fost Indrei Roşu, un localnic, iar mama sa, Pelaghia Roşu (d. 1870), a comandat grupul de femei care i-a ajutat pe bărbaţii implicaţi în luptă.

Forţele maghiare atacatoare erau formate din 1.600 honvezi din miliţiile ungare. Aceste trupe au pornit atacul asupra Mărişelului din părţile Clujului. Ca armament, honvezii erau înarmaţi cu puşti, cei care nu aveau arme de foc putând fi înarmaţi cu lănci. Unii dintre ei aveau uniforme specifice miliţiilor maghiare, dar niciodată nu au putut fi echipaţi toţi, din cauza lipsurilor de materie primă provocate de război.

Desfăşurarea luptei

Imediat ce au aflat de apropierea forţelor maghiare, bărbaţii din sat au amplasat pichete de pază de jur împrejurul localităţii. Forţa inamică fiind de data aceasta de cel puţin două ori şi jumătate decât în timpul atacului precedent, din luna februarie, a devenit evident foarte repede că numai bărbaţii din sat nu vor putea face faţă atacatorilor. Ca urmare, femeile din sat s-au oferit să ajute în luptă.

Planul de apărare al românilor prevedea ocuparea cu combatanţi a trei puncte importante de lângă sat, ceea ce absorbea întreaga forţă de luptă a lor. Fiind inferiori numeric, dar şi ca armament, nu se putea rezista direct inamicului, fiind nevoie a se apela la şiretlicuri. Ca urmare, femeile s-au îmbrăcat în haine bărbăteşti, au încălecat bărbăteşte pe cai şi s-au postat pe Muntele Grohotu, de unde observau trupele inamice fără a putea fi văzute de aceştia. Planul era ca la momentul potrivit femeile să coboare muntele simulând un atac, pentru a speria inamicul, care datorită hainelor în care erau îmbrăcate acestea, ar fi urmat să creadă că e atacat de rezervele românilor.

De pe vârful muntelui, femeile au observat mişcările inamicului, pe care l-au lăsat să se apropie până la cel mai convenabil loc pentru ele. Pelagia Roşu a dat un semnal din bucium, ceea ce indica pornirea la atac a femeilor. La acelaşi semnal, bărbaţii au atacat şi ei din mai multe direcţii trupele inamice. Atât de mare a fost confuzia inamicului, încât acesta nu a mai opus rezistenţă, ci a fugit în debandadă.

Avram Iancu descrie astfel a doua luptă de la Mărişel în Raportul său:

„Deci atât spre a-l înspăimânta (pe inamic - nota E.R.), cât şi spre a-i observa mai bine mişcările şi spre a da la timpul bine venit un semn de lovire generală era de neapărată trebuinţă a face demonstraţiune din înălţimea muntelui Grohotul; ocuparea însă a celor trei pasuri mai importante cerea conlucrarea tuturor bărbaţilor destoinici de arme. Atunci femeile acestor bravi munteni se îmbiară singure a face acea demonstraţiune. Dânsele mai întâi în acea iuţeală se organizară în câtva, iar de comandant li se dete Pelaghia Roşia mama centurionului Roşu, comandantele sătenilor, apoi modul demonstraţiunii fu determinat în comun (obşteşte). Aşa, femeile cu pălării de bărbaţi în cap încălecară caii, apoi în cel mai frumos şir suiră pe muntele Grohotul în sus. Aici trebuie să observăm că românele muntene ştiu îmbla călare întocmai ca şi bărbaţii. Această trupă de femei sosind în culmea muntelui se despărţi, aşa ca duşmanul să nu o poată vedea; numai Pelaghia Roşia observa de la un loc mai înalt mişcările trupei maghiare. După aceea, sosind la poziţiunile menite pentru dânsa, Pelaghia Roşia suflă în bucium (corn), femeile călăreţe se iviră din toate laturile, înălţară un strigăt mare şi se puseră în mişcare. Aceasta fu pentru mărişeni, bărbaţii lor, semnul de lovire generală.”

({{{2}}})

Trupele maghiare au pierdut în scurta luptă care a avut loc un număr de 30 morţi, printre care un căpitan şi un sergent. Alţi cca. 100 soldaţi s-au înecat în Someş în încercarea de a trece râul pe gheaţă. Numărul răniţilor maghiari care nu puteau să mai meargă a fost atât de mare încât aceştia au fost încărcaţi pe şase care.

Românii au avut doar trei oameni răniţi.

Urmările luptei

Prin rezistenţa opusă de români, localitatea Mărişel a scăpat fără a fi distrusă de trupele maghiare, populaţia ei scăpând nevătămată.

S-a oprit pentru moment avansarea maghiarilor spre centrul Munţilor Apuseni, dând astfel posibilitatea organizării pe mai departe a forţelor româneşti din interior.

Bibliografie

• Neamţu, Gelu, Tutula, Vasile - Aspecte militare şi pagini memorialistice despre revoluţia şi războiul civil din Transilvania 1848-1849, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2008, ISBN 978-973-109-112-9
• Dudaş, Florian - Avram Iancu în tradiţia românilor, ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, Editura de Vest, Timişoara, 1998, ISBN 973-36-0307-4

Legături externe

• http://taramotilor.ro