Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca
de la Enciclopedia României
intrarea principală
Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca (denumire oficială în prezent Spitalul Clinic de Urgenţă) este primul spital de urgenţă din România, situat în prezent în sectorul 1 al municipiului Bucureşti. Spitalul este înfiinţat la iniţiativa profesorului Nicolae Minovici şi a lui Constantin Deculescu, secretarul general al Ministerului Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, în 1934, din dorinţa de a avea un spital pregătit să preia la orice oră pacienţii aduşi de Societatea de Salvare, titulatura sub care funcţiona în acea vreme serviciul de ambulanţă al Bucureştiului. În clădirea actuală din Calea Florească, Spitalul de Urgenţă funcţionează din anul 1949. Spitalul este şi un centru cu tradiţie în învăţământul universitar şi postuniversitar.
Cuprins
Istoric
În anul 1906 Nicolae Minovici înfiinţează primul serviciu public de ambulanţă din România, Societatea de Salvare. La scurt după înfiinţarea serviciului, Nicolae Minovici, realizează că sistemul de sănătate românesc are nevoie de un spital specific care să fie pregătit astfel încât să poată prelua pacienţii aduşi de ambulanţele serviciului public.
În data de 6 octombrie 1933, prin decizia Ministerului Sănătăţii nr 68920, spitalul de urgenţă este înfiinţat de drept, coordonatorul acestui nucleu nou creat fiind medicul Iacob Iacobovici. Spitalul îşi începe funcţionarea efectivă din decembrie 1933, iar inaugurarea oficială, în prezenţa oficialităţilor statului, are loc abia în 5 mai 1934.
Situat iniţial pe malul Dâmboviţei, spitalul a fost finanţat din fondurile personale ale lui Nicolae Minovici (ipotecarea casei personale), permitea îngrijirea tuturor bolnavilor indiferent de posibilitatea de a plăti serviciile medicale şi avea o secţie de chirurgie cu 60 paturi. În acelaşi an este înfiinţată în spital şi o secţie de toxicologie.
La 24 august 1944 clădirea spitalului de pe malul Dâmboviţei a fost distrusă de bombardamentele aviaţiei germane. Spitalul a fost mutat în clădirea Sanatoriului Antoniu, aici fiind adăugate noi secţii de terapie intensivă, toxicologie şi arşi. În această perioadă spitalul avea 150 de paturi.
În anul 1949 spitalul se mută într-o nouă locaţie, locaţie păstrată până în prezent, Calea Floreasca. La acea vreme spitalului i s-au adăugat noi secţii medicale, secţia de terapie intensivă, ortopedie şi boli interne. Numărul paturilor a crescut ajungând la 400.
Odată cu dezvoltarea Bucureştiului şi cu creşterea populaţiei capitalei, vechea clădire a spitalului s-a dovedit a fi insuficientă, astfel că în 1960 este adăugat un nou corp de clădire cu 7 etaje. În noua clădire a fost înfiinţată o clinică de chirurgie, formată din 3 secţii, o secţie de terapie intensivă şi un departament de gardă. În anul 1969 spitalul a ajuns la 600 de paturi.
În anul 1992 are loc o reorganizare a secţiilor spitalului şi înfiinţarea unor noi secţii, pentru a satisface cererea tot mai mare şi diversă de afecţiuni întâlnite în cazurile de urgenţă. Acum este înfiinţată o secţie distinctă de chirurgie, cu o unitate de terapie intensivă coronariană, o secţie de neurochirurgie, una de chirurgie plastică şi reconstructivă şi altele de chirurgie vasculară şi cardiacă. Tot acum prin eforturile directorului spitalului din acea vreme, dr. Alexandru Bucur este dezvoltată secţia de toxicologie şi se creează una nouă de gastroenterologie.
La nivelul anului 2006 spitalul dispunea de 760 de paturi.
Premiere ale spitalului
În 2005 a fost achiziţionat un robot în valoare de 2 milioane euro. Dispozitivul este comandat de la distanţă de un doctor şi permite efectuarea unor intervenţii chirurgicale mult mai eficiente şi mai puţin traumatizante pentru pacienţi. În octombrie 2007 robotul a fost folosit pentru prima oară, aceasta fiind şi o premieră pentru şcoală românească de medicină.
Personalităţi medicale ale spitalului
- Constantin Enescu (1936-1939)
- Theodor Firică (1939)
- Iacob Iacobovici
- Costache Enescu
- Ion Ţurai
- O. Troiănescui
- Alexandru Bucur (1992)
Legături externe
- Site oficial Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca
- Jurnalul Naţional din 8 noiembrie 2005, accesat în 29 octombrie 2007