Ion Gheorghe Duca

Ion Gheorghe Duca
Născut		20 decembrie 1879, Bucureşti
Decedat		29 decembrie 1933, Sinaia
Cauză deces		asasinat
Ocupaţie		om politic, jurist
Preşedintele Consiliului de miniştri
Mandat 14 noiembrie 1933 - 29 decembrie 1933
Ministru de Interne al României
Mandat 22 iunie 1927 - 3 noiembrie 1928
Ministrul Afacerilor Străine din România
Mandat 19 ianuarie 1922 - 27 martie 1926
Partide		Partidul Naţional Liberal (1907 - 1933)
Părinţi		Gheorghe Duca Lucia Ghica

Ion Gheorghe Duca (n. 20 decembrie 1879, Bucureşti - d. 29 decembrie 1933, Sinaia), jurist, om politic, ucenic al „şcolii politice” a lui Ionel Brătianu, a devenit treptat cel mai apropiat colaborator al acestuia, fruntaşul liberal pregătindu-l din vreme să preia frâiele partidului liberal. Duca a avut o ascensiune politică fulminantă, devenind deputat, ministru, preşedinte al PNL şi preşedinte al Consiliului de Miniştri. A fost unul dintre teoreticienii de elită ai liberalismului românesc, sintetizând în numeroase lucrări şi discursuri principiile doctrinei liberale în perioada interbelică.

Şi-a menţinut atitudinea consecventă împotriva restauraţiei carliste, însă situaţia grea electorală în care se afla partidul său, l-a determinat pe Duca să facă numeroase concesii şi să accepte colaborarea cu şeful statului. Concepţia politică a sa l-a îndemnat să lupte împotriva mişcărilor extremiste şi anarhice, iar înalta moralitate l-a îndemnat să critice vehement derapajul politic al regelui spre autoritarism. Acest fapt i-a adus, în cele din urmă, sfârşitul tragic, fiind ucis de un comando legionar pe peronul gării din Sinaia.

Originea. Studiile

Ion Gheorghe Duca era fiul inginerului Gheorghe Duca, fost director al CFR şi al Şcolii de poduri şi şosele, şi al Luciei Ghica. În 1897 este absolvent al Liceului „Sfântul Sava”, după care pleacă la Paris unde îşi obţine doctoratul în drept, cu lucrarea Les societés cooperativés en Roumanie (1902).

Începutul carierei politice. Ucenic la „şcoala politică” a lui Ionel Brătianu

Revenit în ţară, Duca intră iniţial în magistratură ca ajutor de judecător la Tribunalul Râmnicu Vâlcea, iar după numai trei luni a fost numit director al Casei Centrale a Băncilor Populare de către Vintilă Brătianu. Devine membru al Partidului Naţional Liberal, iar în 1907 este ales deputat de Vâlcea. Duca se dovedise un publicist redutabil încă din anii studenţiei, prin interesantele sale colaborări la prestigiosul cotidian „Universul” şi la revista „Viaţa românească”, astfel că a fost numit director al oficiosului liberal „Viitorul”.

Ucenic la „şcoala politică” a lui Ion I. C. Brătianu, Duca a devenit treptat cel mai apropiat colaborator al acestuia, fruntaşul liberal pregătindu-l din timp să preia frâiele partidului după dispariţia sa. Aşadar, la numai 35 de ani, este numit la conducerea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii publice (4 ianuarie 1914).

Ministru de Externe. Viziunea de politică internaţională

Duca a avut o ascensiune politică fulminantă, ocupând un portofoliu ministerial în toate guvernele liberale. Ca ministru de Externe, în 1924, a fost ales preşedinte al Comisiei pentru reducerea armamentelor şi, în această calitate, vicepreşedinte al Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor. Opiniile lui cu privire la politica externă a României îmbrăţişa principii care aşezau ţara într-o postură demnă în relaţiile cu celelalte state. El era de părere că diplomaţia României trebuie să fie „o politică de alianţe, chiar de alianţe intime şi credincioase, dar nu o politică de supunere oarbă şi de abdicare a oricărei individualităţi şi a oricărui spirit de iniţiativă, o politică în care trebuie să ne bizuim mai mult pe noi decât pe alţii”. După moartea regelui Ferdinand, I. G. Duca se pronunţă împotriva revenirii în ţară a lui Carol, declarând că „preferă să i se taie o mână decât s-o întindă aventurierului” .

Ministru de Interne

A fost ministru de Interne într-o perioadă marcată puternic de frământările politice care au avut loc după moartea regelui Ferdinand I (20 iulie 1927) şi a primului–ministru Ion I. C. Brătianu (24 noiembrie 1927). Pentru a evita orice manifestare ostilă după moartea regelui sau o eventuală încercare a lui Carol de a reveni în ţară, Ministerul de Interne a luat măsuri severe de siguranţă. Printr-un ordin al Direcţiei Generale a Siguranţei Statului, au fost detaşate forţe poliţieneşti „destoinice şi pătrunse de simţul datoriei” la punctele de frontieră pentru a putea preveni o încercare a fostului principe de a se întoarce în ţară .

Inscripţie ce aminteşte de asasinarea prim-ministrului I. G. Duca pe peronul gării din Sinaia

În anul 1928, în condiţiile manifestărilor de nemulţumire faţă de guvernarea liberală, opoziţia încearcă să răstoarne guvernul prin organizarea unui „marş asupra Bucureştilor” care trebuia să pornească de la Alba Iulia, unde era organizată o mare adunare populară. Ministerul de Interne a trebuit să facă faţă acestei presiuni prin concentrarea trupelor de jandarmi şi însoţirea manifestanţilor .

Ca ministru de Interne, el s-a manifestat fără compromisuri împotriva mişcărilor extremiste, cu deosebire împotriva Gărzii de Fier. Într-un discurs din decembrie 1933, el afirma: „Azi mai mult ca oricând ordinea, ordinea materială şi cea morală constituie condiţiunea esenţială a oricărei rodnice înfăptuiri. Suntem, deci, hotărâţi, tocmai pentru a ne putea aplica programul şi salva ţara să menţinem cu orice preţ şi împotriva oricui ordinea publică. Agitaţiunile sterile, dăunătoare consolidării interne ca şi prestigiului nostru în afară, vor găsi în noi stavila reclamată de înseşi interesele superioare ale statului”.

Teoretician al liberalismului

Teoretician al liberalismului, I. G. Duca afirma că „liberalismul reprezintă singura idee de progres, care nu înseamnă salturi şi nici violenţe, ci o mişcare organizată în cadrul proprietăţii individuale, realizată prin ordine, democraţie, naţionalism şi armonie socială” . Ordinea, ca opusă anarhiei, este, în opinia sa, premisa esenţială a stabilităţii statale.

Schiţând evoluţia curentului liberal în România, I. G. Duca a sintetizat într-o celebră conferinţă din 1923 elementele de bază a ceea ce s-a numit „neoliberalism”. Acest termen definea înnoirile doctrinare şi programatice elaborate de PNL în preajma războiului şi mai ales în primii ani postbelici şi anume: conceperea proprietăţii ca funcţie socială (pentru a justifica exproprierea şi reforma agrară), ideea participării muncitorilor la beneficii, preconizarea intervenţiei statului în economie (pentru aplicarea politicii „prin noi înşine”), preocupările de limitare a efectelor negative ale individualismului prin măsuri de echitate socială.

Poziţia publică faţă de restauraţia carlistă

În momentul sosirii inopinate în ţară a principelui Carol al II-lea, PNL a fost singurul partid care s-a opus restauraţiei. Liberalii au adoptat rapid o rezoluţie prin care condamna energic atitudinea principelui şi afirma că acest partid rămânea cu „nestrămutată hotărâre” la punctul de vedere fixat în legile din 4 ianuarie 1926 . Duca aprecia: „Fapta de astă noapte este cea mai primejdioasă consolidării noastre naţionale şi situaţiunii ţării în toate privinţele” . Cu toate acestea, Carol a reuşit să atragă de partea sa pe toţi ceilalţi lideri politici, profitând de divergenţele existente pe scena politică. Mai mult, principele a reuşit să obţină şi confirmarea tinerilor liberali conduşi de Gheorghe Brătianu, fiul lui Ionel Brătianu, motiv pentru care aceştia au fost excluşi din PNL. În ziua de 8 iunie cele două Corpuri legislative au votat numirea Alteţei Sale Regale Carol al II-lea ca rege al României

Preşedinte al PNL. Preluarea puterii politice

În acea perioadă, PNL era discreditat în ochii opiniei publice, astfel că liberalii nu au avut de ales decât să accepte restauraţia ca pe un fapt împlinit şi să colaboreze cu noul rege. La sfârşitul lunii decembrie 1930, Vintilă Brătianu a încetat din viaţă. Pe 28 decembrie 1930, Congresul PNL l-a ales pe Ion G. Duca în funcţia de preşedinte al partidului. Pentru a creşte credibilitatea formaţiunii sale, Duca s-a văzut nevoit să facă numeroase compromisuri regelui Carol al II-lea. Duca era un monarhist, dar poziţiile neconstituţionale ale regelui erau privite şi criticate cu demnitate. În februarie 1931, la Congresul PNL, referindu-se la manevrele regelui care urmărea să instaureze o dictatură personală, abrogând Constituţia şi eliminând partidele, fruntaşul liberal declara: „Orice experienţe pot duce la deziluziuni amare şi orice abateri pot atrage consecinţe primejdioase”.

Un astfel de compromis l-a reprezentat acceptul ca PNL să sprijine guvernul Nicolae Iorga, cu care a încheiat un cartel în alegerile parlamentare de la începutul lunii iunie 1931, prezentându-şi candidaţii pe listele coaliţii politice denumită Uniunea Naţională . În timpul celei de-a doua guvernări naţional-ţărăniste (1932 - 1933), PNL a desfăşurat o luptă acerbă împotriva politicii „porţilor deschise”, promovate de PNŢ în domeniul economic.

La 1 octombrie 1933, PNL a adoptat un program de guvernare care preconiza, printre altele, întărirea regimului parlamentar-constituţional, simplificarea aparatului administrativ, reducerea impozitelor, combaterea şomajului, luarea de măsuri împotriva mişcărilor anarhice, ş.a. De asemenea a fost declanşată a amplă campanie de răsturnare a guvernului.

În cele din urmă, Carol al II-lea a chemat la guvernare pe liberali, iar Ion G. Duca a fost desemnat prim-ministru pe 14 noiembrie 1933. Prima misiune a cabinetului a fost aceea de a organiza alegerile, iar data lor a fost stabilită între 20/29 decembrie. Duca îşi mai propunea, pe lângă stabilizarea economică în urma marii crize, asigurarea ordinii interne şi respectarea legilor.

„Români, Consiliul de Miniştri în şedinţa sa din 9 decembrie 1933 [...] În virtutea art. 107, ultim aliniat din Constituţie şi a art. 2 al legii din 23 decembrie 1925, hotărăşte: Art. I. Gruparea „Arhanghelului Mihail” astăzi „Garda de Fier” este şi rămâne dizolvată. Art. II. Localurile de întrunire ale membrilor acestor grupări vor fi închise, iar arhivele şi orice corespondenţă vor fi ridicate de autorităţile respective, oriunde s-ar găsi. [...] Art. IV. Toate listele de candidaturi depuse pe baza legii electorale în vederea alegerilor legislative care încep la 20 decembrie 1933 în numele şi cu semnul grupării „Garda de Fier” sunt nule şi neavenite. D-nii miniştri de interne şi de justiţie sunt însărcinaţi cu aducerea la îndeplinire a acestui jurnal” (Jurnalul Consiliului de Miniştri din 9 decembrie 1933 privind dizolvarea Gărzii de Fier în „Monitorul Oficial” din 9 decembrie 1933)

Conflictul cu Mişcarea Legionară

Ciocnirile dintre forţele de ordine şi legionari, care potrivit guvernului „urmărea schimbarea pe cale revoluţionară a ordinii legale în stat şi instaurarea unui regim social şi politic neconform Constituţiei şi Tratatelor de pace”, au dus la suprimarea presei legionare şi la arestarea unui mare număr de membri ai Gărzii de Fier. Mai mult, pe 9 decembrie, Legiunea Arhanghelului Mihail a fost scoasă în afara legii, ceea ce îi punea pe legionari în faţa imposibilităţii de a mai participa la alegerile din acea lună . În campania electorală, ciocnirile dintre legionari şi forţele de ordine s-au înteţit, în urma schimburilor de focuri rezultând decesul a numeroşi legionari . De asemenea, Poliţia a făcut numeroase descinderi la domicilii şi sedii ale legionarilor, operând arestări. În cele din urmă, alegerile au fost câştigate de PNL, însă numai două zile mai târziu, primul ministru este chemat la Sinaia pentru o întrevedere cu Carol al II-lea, sub pretextul destituirii guvernatorului Băncii Naţionale.

Asasinarea. „Nicadorii”

A plecat cu primul tren, fără să ştie că într-un vagon alăturat călătoreau asasinii săi. Întrevederea cu regele a durat două ore. La ora 21:30, premierul urcă în automobil cu doctorul Constantinescu, spre gară. Asasinii se plimbaseră nestingheriţi toată ziua pe peronul din Sinaia. Nimeni nu i-a legitimat şi nu i-a întrebat cum îi cheamă . Trenul avea întârziere şi, anunţat, premierul soseşte în gară la orele 21.55. Automobilul care-l adusese opreşte la distanţă, iar Duca se îndreaptă spre vagonul ministerial, fără a fi însoţit de cei 8 poliţişti din gardă, pe care-i avea la Bucureşti .

Până la vagonul guvernamental mai avea câţiva paşi. Ar fi trebuit să intre prin biroul şefului de gară, dar cineva a uitat să-l anunţe. A urmat o explozie, un nor de fum, o simplă petardă aruncată în calea lui Duca. În panica momentului, legionarul Nicolae Constantinescu i-a pus o mană pe umăr şi apoi i-a tras o rafală de cinci gloanţe în cap. Duca a murit pe loc. Avea 54 de ani. Cadavrul său a fost recuperat de pe peronul Gării Sinaia şi depus într-o cameră lângă anexele servitorilor din Castelul Peleş .

Ziarul „Viitorul” din 31 decembrie 1933 scria : „Astăzi, la orele 22, pe peronul Gării Sinaia, a fost asasinat cu 5 focuri de revolver primul-ministru, Ion G. Duca, de un student de la Academia Comercială, anume Nicolae Constantinescu, care avea şi doi complici, Ion Caranica şi Doru Belimace. Nicolae Constantinescu este arestat. El a declarat că aparţine Gărzii de Fier şi că acest atentat a fost plănuit mai de mult” . Grupul acestor trei va fi denumit ulterior „Nicadorii”, creat prin combinarea primelor silabe din numele celor trei membri ai grupului. Pe 1 ianuarie 1934, acelaşi cotidian nota: „Ştirile ce vin din întreaga ţară mărturisesc covârşitoarea durere pricinuită de moartea tragică a lui I. G. Duca. Pentru întreaga opinie publică, odiosul atentat nu răpeşte numai pe marele bărbat de stat Ion G. Duca, în momentul în care avea mai mare nevoie de el, ci răpeşte un om cunoscut şi iubit pretutindeni, pentru bunătatea, abilitatea şi onestitatea sa. Pretutindeni a fost iubit şi respectat” .

Culisele asasinării. Implicarea lui Carol al II-lea

Ceea ce în epocă a părut ca o răzbunare politică a legionarilor, cercetările ulterioare au arătat o enormă conspiraţie care a stat la baza celei de-a doua asasinări a unui prim-ministru din România. Investigaţia a mers până la cea mai înaltă poziţie din stat, regele Carol al II-lea. Dosarele păstrate la Arhivele Statului Bucureşti au arătat că ministrul de Interne şi şeful Siguranţei ştiau de atentat, dar nu au luat nici o măsură. Vagonul guvernamental a fost însoţit de un singur agent, iar asasinii au călătorit cu acelaşi tren către Sinaia. O singură măsură s-a luat la Sinaia pentru a apăra securitatea primului-ministru, aceea de a nu intra pe peronul gării prin intrarea principală, ci prin biroul şefului gării, deoarece vagonul cu care urma să călătorească Duca oprea în faţa acestuia, evitând astfel parcurgerea peronului. Dispoziţia nu a fost respectată. Carol al II-lea fusese informat despre ce aveau de gând legionarii, după ce şeful poliţiei, Gabriel Marinescu, primise o notă care deconspira întregul plan, însă regele a dat următoarea dispoziţie: „Ţine nota la birou şi n-o transmite mai departe” . Informarea fusese făcută chiar de vărul lui Belimace, Alexandru Tale, care era informator al poliţiei . Procesul asasinilor s-a încheiat la 5 aprilie 1934 prin achitarea principalilor fruntaşi legionari.

Activitatea politică

Activitate	Mandat
Preşedintele Partidului Naţional Liberal	28 decembrie 1930 - 29 decembrie 1933
Deputat	1907
Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii publice	4 ianuarie 1914 - 26 ianuarie 1918
	29 noiembrie 1918 - 12 decembrie 1918
Ministrul Agriculturii şi Domeniilor	12 decembrie 1918 - 12 septembrie 1919
Ministrul Afacerilor Străine	19 ianuarie 1922 - 27 martie 1926
Ministru de Interne	22 iunie 1927 - 3 noiembrie 1928
Preşedintele Consiliului de miniştri	14 noiembrie 1933 - 29 decembrie 1933

Opere selective

• Politica externă a României, 1913
• I. C. Brătianu şi chestiunea agrară, 1921
• Chestiunea graniţei Banatului, 1924
• La politique exterieure de la Roumanie, 1924
• Un grand ami de la cause roumaine - Saint Aulaire, 1930
• Ion C. Brătianu, 1932
• Portrete şi amintiri, 1932, ediţia a II-a în anul 1990, sub redacţia lui Stelian Neagoe
• Congresul general al Partidului Naţional Liberal, 1931
• Partidul Naţional Liberal şi situaţia ţării, 1932
• Dimitrie Alexandru Sturdza, 1933
• Memorii (1914 - 1919), vol I-IV (1992 - 1994), ediţie de Stelian Neagoe

Bibliografie

• Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, pp. 250-252 ISBN 973-99321-7-7
• Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003, pp. 283-289 ISBN 973-8200-49-0