Ştefan Golescu

Ştefan Golescu
Născut		1809, Câmpulung Muscel
Decedat		27 august 1874, Nancy, Franţa
Ocupaţie		om politic, militar
Preşedintele Senatului României
Mandat 6 septembrie 1868 - 15 noiembrie 1868
Preşedintele Consiliului de Miniştri
Mandat 17 august 1867 – 29 aprilie 1868
Părinţi		Dinicu Golescu Zoe Farfara

Ştefan Golescu (n. 1809, Câmpulung Muscel - d. 27 august 1874, Nancy, Franţa), om politic român, lider de frunte a revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească, prim-ministru al României. Ştefan Golescu a fost unul dintre politicienii iluştri ai României, afirmându-se drept lider al grupării radicale a liberalilor. Exponent al generaţiei paşoptiste, a fost unul dintre conducătorii revoluţiei de la 1848 în Ţara Românească. După Unirea Principatelor, a ocupat funcţii importante în stat, printre care prim-ministru al României, ministru de Externe, ministru de Interne, preşedinte al Senatului.

Originea. Acensiunea în ierarhia militară

Ştefan Golescu a fost primul fiu al boierului cărturar Dinicu Golescu şi al Zoei Farfara. Împreună cu fratele său, Nicolae Golescu, studiază la pensionul Rodolphe Töpffer din Geneva, Elveţia (1826 – 1829). Revenit în ţară, Golescu intră în armată, devenind aghiotant cu gradul de căpitan (1834) al domnitorului Alexandru D. Ghica, iar în 1836 este înaintat la gradul de maior. Când semnalizează abuzurile, corupţia, viaţa de lux din administraţia ţării, cade în dizgraţia domnitorului şi pleacă la Paris, iar în 1841 demisionează din armată. Ulterior, mai deţine unele funcţii civile precum membru în Comitetul de conducere al Asociaţiei Literare de la Bucureşti (1845), dar demisionează pentru a se dedica activităţii revoluţionare.

Lider al revoluţiei de la 1848

Ştefan Golescu este unul dintre liderii cei mai importanţi ai revoluţiei din 1848 în Ţara Românească. Este membru fondator al Comitetului revoluţionar din Ţara Românească, creat la 10 mai 1848, semnatar al „Proclamaţiei de la Islaz” (9 iunie), membru în Guvernul provizoriu ca titular al Departamentului Dreptăţii şi a făcut parte din prima locotenenţă domnească care a înlocuit guvernul provizoriu. După înăbuşirea mişcării revoluţionare este exilat, timp în care a continuat să lupte pentru crezurile revoluţiei paşoptiste, în centrul cărora se afla Unirea Principatelor.

Activitatea unionistă

În iulie 1857, Golescu revine în ţară şi începe o bogată activitate unionistă, fiind ales deputat şi secretar al Divanului ad-hoc de la Bucureşti. După înfăptuirea unirii, este trimis emisar diplomatic pe lângă Conferinţa reprezentanţilor Puterilor garante de la Paris, care a recunoscut dubla alegere a lui Cuza. Pe 9 aprilie 1859, este numit preşedinte al Comisiei Centrale de la Focşani, a cărei principală sarcină era unificarea legislativă şi administrativă a celor două ţări româneşti.

Ulterior, între 12 mai – 11 iulie 1861, domnitorul îl numeşte preşedintele Consiliului de miniştri din Muntenia. Împreună cu fraţii săi, lideri radicali ai grupării politice liberale, Ştefan Golescu a contribuit la formarea „monstruoasei coaliţii” care a condus la înlăturarea din fruntea statului a domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

„Prin democraţie eu nu înţeleg numai o formă de guvernare mai mult sau mai puţin capabilă de a conduce omenirea la fericirea sa; pentru mine democraţia este un principiu, este o deducţie a legii ce a presidat la creaţia omenirii şi care nu poate avea drept scop decât progresul în starea fizică, morală şi intelectuală a societăţii” ({{{2}}})

Prim-ministru. Activitatea guvernamentală

În perioada Locotenenţei domneşti, Golescu este numit prefect de Iaşi, având misiunea de a potoli eventuale mişcări separatiste. Între 17 august 1867 – 29 aprilie 1868, Carol I îi încredinţează conducerea Consiliului de miniştri.

În timpul guvernării sale a fost concesionată consorţiilor anglo-austriece şi prusiene (Offenheim, Strousberg) construirea şi exploatarea unei reţele de căi ferate în România. De asemenea, la iniţiativa sa, parlamentul a votat mai multe legi: Legea pentru pensionari, Legea pentru drumuri şi Legea pentru organizarea Poliţiei rurale, precum şi Legea pentru organizarea puterii armate.

Ca ministru de Interne, el a dat dispoziţii prefecţilor prin care se instituia obligativitatea ţăranilor de a efectua muncile agricole potrivit tocmelilor cu moşierii, iar la 19 august 1867 a dat ordin pentru a lua măsuri cu privire la o mai bună difuzare a presei şi păstrării secretului corespondenţei. După încheierea mandatului de la conducerea guvernului, Golescu este ales preşedinte al Senatului.

Crezul politic. Ultimii ani din viaţă

Pentru Ştefan Golescu, democraţia este „starea perfectă nu însă în cel din urmă grad al societăţii, căci nu ne este dat a-l cunoaşte de acum”, atributele democraţiei fiind continuu perfectibile. Principiile democratice erau deducţii logice din realitatea înconjurătoare.

Pe 1 august 1867, la inaugurarea Societăţii Academice Române, Golescu îndemna pe scriitori să creeze opere pe înţelesul celor mulţi, pentru a nu despărţi „prin limbă pe popor de clasele cele culte, căci limba nu e a unei clase, ci a naţiunii”. Important lider liberal, moare înainte să poată vedea împlinită unificarea grupărilor liberale în Partidul Naţional Liberal (24 mai 1875).

Ştefan Golescu se stinge din viaţă pe 27 august 1874, în Franţa, la vârsta de 65 de ani.

Activitatea politică

Activitate	Mandat
Deputat	1866
Senator	1868
Preşedintele Senatului	6 septembrie 1868 - 15 noiembrie 1868
Preşedintele Consiliului de Miniştri	17 august 1867 - 29 aprilie 1868
Ministru de Interne	17 august 1867 - 13 noiembrie 1867
Ministru de Externe	1 martie 1867 - 4 august 1867
	1 noiembrie 1867 - 29 aprilie 1868

Bibliografie

• Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, pp.338-341 ISBN 973-99321-7-7
• Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003, pp.162-164 ISBN 973-8200-49-0