Bătălia de la Cetatea Albă (24 iulie – 7 august 1484)

Bătălia pentru Cetatea Albă (24 iulie – 7 august 1484). Atac otoman asupra cetăţii-port Cetatea Albă. Sultanul Bayezid II (1481 – 1512) „reclama vechile posesiuni sau zone de influenţă bizantine” (Ştefan Gorovei) şi dorea transformarea Mării Negre într-un „lac otoman”. Singurele piese care-i mai rămân în construcţia vizată sunt cele două cetăţi ale Moldovei: Chilia şi Cetatea Albă.

Pentru a îndeplini aceste obiective, în fruntea unei importante armate, sultanul părăseşte Adrianopole (22 mai 1484) îndreptându-se spre Moldova. Alături de el se găseau Iskender paşa, beylerbey-ul Rumeliei, Ahmed Hersekzade paşa, beylerbey-ul Anatoliei, la conducerea armatelor celor două mari provincii otomane, precum şi conducătorul flotei, Mesih paşa, cu 200 de vase. La Isaccea este construit un pod de vase peste care trece oastea otomană, la care se alătură cei 20 000 de munteni conduşi de domnul Vlad Călugărul (1481, 1482 – 1495). Oastea se împarte în două, o parte se îndreaptă spre Chilia, cealaltă merge spre Cetatea Albă, flota înaintând pe Dunăre, pentru a bloca un eventual ajutor dat Moldovei şi pentru aprovizionarea armatei otomane.

Ştefan cel Mare (1457 – 1504), domnul Moldovei, retrage locuitorii spre munte şi întăreşte cetăţile. În aşteptarea unui atac îşi plasează trupele la Obluciţa, în faţa Isaccei, dar sultanul se îndreaptă spre cele două cetăţi. Supusă asediului, Chilia este cucerită în câteva zile. De aici oştile otomane se îndreaptă spre Cetatea Albă şi fac joncţiunea cu trupele lui Mengli Ghirai I (1479 – 1515), hanul tătarilor crimeeni (50 000 oşteni).

La 24 iulie 1484, cetatea este supusă asediului pe uscat şi pe apă, sultanul dispune „să scoată tunurile din corăbii, să le tragă şi să le ducă asupra fortăreţei, să le aşeze din loc în loc, să dărâme fortăreaţa cu bombardele, să facă breşe în ziduri şi, de asemenea, să întreprindă iureşuri” (cronicarul otoman Kivâmî), o tactică folosită deseori în atacurile asupra cetăţilor. Cetatea este supusă unui bombardament prelungit, sunt construite canale subterane pentru scurgerea apei din şanţul mare din jurul zidurilor. Rezistenţa garnizoanei moldovene, coordonată de pârcălabii Gherman şi Oană, a durat până când cei doi conducători au căzut.

La 7 august 1484 cetatea a fost predată, locuitorii (c. 20 000 de oameni) nu au beneficiat de clemenţa cu care sultanul i-a tratat pe cei din Chilia, cei mai mulţi au fost trimişi în robie: „Fericitul padişah … a dat bey-lor şi ostaşilor săi robi şi sclave în număr atât de mare, încât nu se putea socoti” (cronicarul otoman Tursun-bey), iar alţii „au fost surghiuniţi la Istanbul, iar un număr a fost trimis la Eski-Biga, în Anatolia, spre a face să înflorească acele provincii” (cronicarul otoman Aşîk-paşa-zade).

Cetatea a fost prădată, bisericile transformate în moschei, casele rămase goale fiind dăruite otomanilor. Importanţa acesteia pentru Imperiul Otoman este evidenţiată într-un act al sultanului, care arăta „că prin situaţia ei, este cheia biruinţelor asupra leşilor, cehilor, ruşilor şi ungurilor şi este şi un centru de negoţ pentru ţinuturile megieşe”.

Pierderea celor două cetăţi, Chilia şi Cetatea Albă, a fost resimţită de Moldova, pentru că este scoasă din circuitul comerţului internaţional, pierzând astfel ieşirea la Marea Neagră. Din punct de vedere militar, cele două capete de pod se transformă în adevărate „trambuline” folosite de oştile otomane pentru atacurile întreprinse asupra statului est-carpatic.

Bibliografie

• George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 2011