Bătălia de la Giurgiu (27 – 30 octombrie 1595)

Bătălia de la Giurgiu (27 – 30 octombrie 1595), iniţiată de domnul muntean, Mihai Viteazul (1593 – 1601), şi principele Transilvaniei, Sigismund Báthory (1581 – 1599, 1601 – 1602), pentru alungarea otomanilor de pe teritoriul Ţării Româneşti. După confruntarea de la Călugăreni, Mihai se retrage cu trupele în apropierea Transilvaniei, aşteptând ajutorul lui Báthory.

În lunile august – octombrie 1595, marele vizir otoman, Koca Sinan paşa, începe impunerea administraţiei otomane în Ţara Românească. Otomanii au sosit la 28 august 1595 la Bucureşti, distrus de oştile muntene, ca şi Târgovişte. Aici, într-un consiliu de război s-a hotărât fortificarea celor două capitale, în aşteptarea iminentului contraatac creştin.

Pentru a-l ajuta pe Mihai, principele Transilvaniei îşi aşază tabăra la Codlea (3 septembrie 1595), aşteptând sosirea aliaţilor săi: Ştefan Răzvan (aprilie – august 1595), domnul impus pe tronul Moldovei de el, vine cu 2 300 de pedestraşi, 700 călăreţi şi 22 de tunuri, din Oradea sunt trimişi 800 călăreţi şi lăncieri, precum şi 1 200 de puşcaşi pedeştri, iar din Polonia vin 300 de cazaci şi 1 500 de cavaleri silezieni. Cetăţile săseşti, Braşov, Sibiu, Mediaş şi Bistriţa trimit fiecare câte 1 000 de trabanţi (infanterişti). Astfel, în tabăra creştină s-au strâns, după sosirea secuilor, c. 30 000 de soldaţi profesionişti.

Trupele ardelene încep traversarea Carpaţilor, la 1 octombrie 1595. La Rucăr fac joncţiunea cu oastea domnului muntean (6 octombrie) şi, în c. două săptămâni, ajung lângă Târgovişte. Mihai Viteazul cu oamenii lui formează avangarda, îi urmează Ştefan Răzvan, iar ariergarda este alcătuită de principele transilvănean. Părăsit de o parte din oamenii săi, răzleţiţi după pradă, Sinan paşa lasă o gardă de 5 000 de oşteni să apere Târgovişte şi se retrage spre Bucureşti.

După arderea fortificaţiilor ridicate din ordinul său, marele vizir îşi duce oastea la Giurgiu, pentru a trece la sudul Dunării. Când creştinii ajung la Giurgiu, cea mai mare parte a oştirii otomane trecuse deja Dunărea: „Iară turcii dacă văzură atâtea oşti strânse, ei nu aşteptară, ci toţi de pretutindeni deteră dosul a fugii ” (Cronica Buzeştilor). Podul peste Dunăre, plin de otomanii în retragere, şi ariergarda ce asigura această operaţiune (c. 5 000 de oameni), sunt supuse tirului tunurilor creştine. Cronicarul Balthazar Walter, contemporan cu evenimentele,relatează: „Domnul Mihai atacând mulţimea mare a armatei duşmane rămasă pe mal, o loveşte, o împinge, o îneacă, o aşterne la pământ cu tunurile şi o nimiceşte aproape toată. Ba chiar desface şi bucăţi şi distruge cât poate mai iute prin ghiulelele tunurilor podul îndreptat spre insula Dunării şi de aici prelungit până la ţărmul românesc … de asemenea, scufundă două nave mai mari, străpungându-le cu ghiulelele, în timp ce alte două abia mai scapă, dar grav avariate”.

Pierderile au fost imense. În afara celor c. 3 000 de morţi, „poverile şi muniţiile şi tunurile şi vistieria au rămas pe malul celălalt” (cronicarul otoman Selâniki), adică în mâna creştinilor. Lăsaţi în urma oştenilor, grăbiţi să scape cu viaţă, cei 10 000 de robi au fost eliberaţi.

După crearea unei stări de haos în rândul fugarilor, este atacată cetatea Giurgiu şi supusă asediului. Bombardamentele au spart zidurile, creând o breşă prin care au pătruns 60 de luptători toscani. După deschiderea porţilor, garnizoana a fost nimicită, iar cetatea incendiată. Prada a fost uriaşă, tot ce au găsit creştinii aici valora 2 000 000 de galbeni, o sursă contemporană evenimentelor afirmând că „nu numai comandanţii oştirii ardelene au devenit bogaţi dar şi ostaşul cel mai mic avea măcar patru cai, afară de alte spolii”.

Pe lângă uriaşele pierderi umane şi materiale, „efectul moral al înfrângerii de la Giurgiu a fost devastator pentru turci. Otomanii erau învăţaţi, de vreo 200 de ani, doar să câştige să ia prada şi să plece mai departe în cuceririle lor, în schimb aici au trebuit să se retragă” (istoricul Marius Diaconescu).

Bibliografie

• George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 2011