Bătălia de la Giurgiu (decembrie 1461 – ianuarie 1462)

Bătălia de la Giurgiu (decembrie 1461 – ianuarie 1462), între Imperiul Otoman şi Ţara Românească, generată de refuzul lui Vlad Ţepeş (1448, 1456 – 1462, 1476) de a plăti tributul către Poartă.

Din 1459, când Papa susţine la Conciliul de la Mantova organizarea unei cruciade conduse de regele maghiar Mathias Corvin (1458 – 1490), domnul muntean se raliază ideii şi renunţă la vasalitatea faţă de Imperiul Otoman. Sultanul, ocupat cu alte cuceriri în Europa şi Asia, cere bey-ului de Nicopole, Hamza paşa să-l prindă pe Ţepeş „prin orice chip s-ar putea: prin înşelăciune, prin jurământ sau printr-o cursă oarecare, iar dacă nu se va putea aşa, apoi să ne prindă şi, aşa prins, să ne ducă la împărăţie”, după cum subliniază domnul într-o scrisoare trimisă lui Mathias Corvin. Apoi, sultanul i-a cerut, în iarna anului 1461 – 1462, să aducă personal, pe lângă cei 10 000 de galbeni, „tributul ce-l dă în fiecare an”, şi 500 de copii (cronicarul bizantin Laonic Chalcocondil), ceea ce Vlad Ţepeş refuză să facă.

Chemat la Dunăre pentru a rezolva unele probleme apărute la graniţa dintre cele două state, domnul muntean dejoacă planul iniţial, care viza prinderea sa, şi, împreună cu un corp de oaste îi învinge pe otomani. Cei rămaşi în viaţă au fost luaţi prizonieri, duşi în zona Târgoviştei, şi traşi în ţeapă, rezervând două ţepe lungi pentru Hamza paşa şi ajutorul său, Yunus bey (Katabolinos).

Au urmat mai multe atacuri de pradă în zona cetăţii Giurgiu şi la S de Dunăre, în ţinuturile otomane, „nimicindu-i cu desăvârşire pe locuitori, împreună cu femeile şi copiii lor şi caselor le-a dat foc, arzând totul pe unde mergea” (Laonic Chalcocondil). După cucerirea Giurgiului (ianuarie 1462) „prin surprindere şi vicleşug; prefăcându-se că ei sunt turcii care se întorceau din expediţie, oamenii lui Ţepeş au cerut oştenilor din cetate să le deschidă porţile” (Nicolae Stoicescu). Odată intraţi, au omorât toţi otomanii care le-au ieşit în cale, au jefuit şi ars cetatea apoi.

Oastea trece Dunărea îngheţată şi atacă violent un teritoriu întins, situat între Obluciţa şi Novo Selo, de la gurile Dunării la Rahova [Oreahovo, Bulgaria]. „Pe rând se prefăcură într-un pustiu grozav, unde bălţi de sânge îngheţau lângă ruinele negre, Obluciţa, pe unde se trecea din Dobrogea în Moldova, satele de lângă Chilia …, aşezările … de la gurile Dunării, Cartalul, Rasova, Turtucaia [Trutakan, Bulgaria], din faţa Olteniţei noastre, Nicopolul [Nikopol, Bulgaria], unde se taie capul subaşei …, apoi Şiştovul, Samovitul, Ghighiul la gura Oltului, Turnul…, Rahova, unde se cucerii şi castelul” (Nicolae Iorga).

Domnul muntean a urmărit mai multe obiective prin expediţia de la Dunăre: pe lângă demonstraţia de forţă menită a-i înfricoşa pe otomani, s-a urmărit distrugerea sistemului defensiv otoman de pe ambele maluri ale fluviului, înlăturarea pericolului permanent pe care-l reprezentau garnizoanele din cetăţi şi, după cum reiese din scrisoarea către regele maghiar, arderea punctelor de trecere peste Dunăre, pentru a împiedica o campanie de pedeapsă. Consecinţa imediată a fost pătrunderea în Ţara Românească a unei mari oştiri, condusă de sultanul Mehmed II (1444 – 1446, 1451 – 1481) şi pierderea tronului de către Vlad Ţepeş.

Bibliografie

• George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 2011