Bătălia de la Griviţa (30 august/11 septembrie 1877)

Bătălia de la Griviţa I (30 august/11 septembrie 1877). Operaţiune militară iniţiată de armata română pe frontul din Balcani, în cadrul Războiului de Independenţă, în vederea cuceririi redutei Griviţa şi deschiderii drumului către Plevna (Bulgaria).

Atacul concertat ruso-român asupra cetăţii Plevna a eşuat în faţa puternicului sistem defensiv otoman. Astfel, în strategia convenită de părţile rusă şi română, la 29 august/10 septembrie 1877, la Poradim, armatei române îi revenea sarcina de a cuceri reduta Griviţa, considerată elementul de rezistenţă al aliniamentului de la Plevna.

Aspectele referitoare la momentul atacului, forţele implicate şi gestionarea victoriei au făcut obiectul unui ordin de luptă semnat de generalul Alexandru Cernat, la Verbiţa. Acţiunile Diviziilor 3 şi 4 române urmau să fie susţinute, din flancul stâng, de două batalioane ruseşti din Divizia 5 Schilder-Schuldner. Potrivit informaţiilor culese de cercetaşi şi folosite în elaborarea strategiei atacului, exista o singură redută Griviţa.

În ziua de 30 august 1877, la orele 15, maiorul George Şonţu, sub comanda căruia se afla primul batalion din Divizia 3 ce deschidea atacul, a întreprins primele acţiuni ofensive. Lipsa hărţilor şi a referinţelor privitoare la structura sistemului defensiv otoman din faţa Plevnei a îngreunat misiunea trupelor române. Iniţial, s-a crezut că odată escaladată coasta abruptă, soldaţii români se vor putea odihni pe platou şi vor pregăti următorul pas, atacul asupra detaşamentelor otomane de la Griviţa. Situaţia din teren arăta însă cu totul diferit, deoarece Divizia 3 a acţionat împotriva unei alte redute, despre existenţa căreia nu se ştia şi care va fi numită ulterior Griviţa 2.

Combatanţii au fost nevoiţi să se deplaseze spre baza văii largi de mai bine de 500 m, sub focul continuu al soldaţilor otomani şi în condiţii meteorologice nefavorabile. Situaţia neprevăzută a influenţat şi acţiunile Diviziei 4, care, teoretic, urma aceeaşi ţintă, dar înainta dintr-o direcţie diferită. Soldaţii, comandaţi de maiorul Alexandru Candiano-Popescu şi căpitanul Moise Groza, au început atacul la ora stabilită, 15. De această dată, strategia ofensivă se putea operaţionaliza, deoarece regimentele de infanterie şi cavalerie, ca şi batalionul 2 de vânători sunaseră atacul asupra redute Griviţa, consemnată ulterior sub numele de Griviţa 1.

Primele două încercări ale românilor de cucerire a acesteia s-au soldat cu retragerea şi cu pierderi de vieţi omeneşti. Sprijinul logistic oferit Diviziei 4 de 2 batalioane ruseşti a facilitat regândirea dispozitivului de atac, astfel că flancul stâng a fost ocupat de infanterişti, iar flancul drept de vânători şi dorobanţi. În jurul orelor 17, a avut loc şi cel de-al treilea asalt asupra redutei, care s-a dovedit la rându-i a fi un eşec. Încercarea de a tranşa conflictul în favoarea forţelor româno-ruse, care au avut cele mai multe victime, i-a determinat pe ofiţerii români să mai încerce încă o manevră, folosindu-se de avantajele unui atac dublu.

Astfel, dinspre est urmau să înainteze soldaţii comandaţi de maiorul Leonida Iarca (regimentul 5 infanterie) şi de locotenent colonelul Alexandru Fotea (regimentul 14 dorobanţi), în timp ce dinspre sud-est atacau trupele maiorul Alexandru Candiano-Popescu (batalionul 2 vânători) şi maiorul Alexandru Jipa (regimentul 16 dorobanţi). În urma confruntării, trupele româno-ruse reuşesc, până la lăsarea întunericului, să-i alunge pe otomani din dispozitiv şi să-şi adjudece victoria. Rămăşiţele garnizoanei otomane au părăsit locaţia şi s-au îndreptat către Griviţa 2, abandonând în mâinile armatei române echipamente militare (2 tunuri care au fost aduse la Bucureşti şi care vor încadra statuia lui Mihai Viteazul), răniţi şi hrană. „Bravura şi devotamentul ce au arătat trupele, ofiţerii şi soldaţii [...] pentru naţiunea română” (generalul Alexandru Cernat) au fost recunoscute public prin acordarea de decoraţii.

Victoria obţinută de armata română nu a descurajat forţele militare otomane, care în noaptea 30/31 august 1877 au încercat printr-o serie de atacuri surpriză să-şi restabilească controlul asupra redutei. De altfel, eforturile militare au continuat şi în ziua de 31 august/12 septembrie 1877 când otomanii au deschis foc de artilerie asupra detaşamentelor româno-ruse aflate în dispozitiv, angajând chiar lupte la baionetă.

„Vitejia antică” de care a dat dovadă armata română a făcut ca intenţiile otomane să nu se realizeze. Numărul militarilor români răniţi sau decedaţi se ridica la 2 565. Apelul adresat de principele Carol I combatanţilor de la Griviţa subliniază efortul depus şi spiritul de sacrificiu: „Sub focul cel mai viu al inamicului aţi înfruntat moartea cu bărbăţie, aţi luat o redută, un drapel şi trei tunuri. Ţara vă va fi recunoscătoare de devotamentul şi abnegaţia voastră [...]; deşi am avut simţitoare pierderi, deşi deplâng cu voi bravii camarazi căzuţi pe câmpul de onoare, dar sângele vărsat nu va fi în zadar; dintr-însul va rodi mărirea şi independenţa patriei.” (Ordinul de zi nr. 58, 5/17 septembrie 1877).

Bibliografie

• George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 2011