Bătălia de la Tapae (88)

Bătălia de la Tapae (88). Confruntare care pune capăt războaielor daco-romane din anii 85-88, când la conducerea Imperiului Roman se afla Domitian (81 – 96). Tot în acest context are loc preluarea conducerii dacilor de către Decebal (87).

Tapae este, probabil, denumirea antică a trecătorii Poarta de Fier a Transilvaniei, situată pe râul Bistra, între munţii Poiana Ruscă şi Retezat; face legătura între Banat şi Ţara Haţegului. Pe aici trecea principala cale de acces către capitala Daciei, Sarmizegetusa.

Început prin atacurile dacilor asupra garnizoanelor şi aşezărilor romane din Moesia, probabil în iarna anilor 85 – 86, conflictul are un moment important în 87, când armata romană comandată de Cornelius Fuscus, trecând Dunărea, este învinsă cel mai probabil pe Valea Oltului (un castru de dimensiuni apreciabile, din această perioadă, a fost identificat la Bumbeşti, pe Jiu). Producând o puternică impresie la Roma, înfrângerea nu putea rămâne nerăzbunată, astfel încât, în anul următor (88) este numit la conducerea operaţiunilor Tettius Iulianus, fost consul, un general prudent şi experimentat. Acesta, cunoscând mai bine geografia zonei, alege să treacă Dunărea în zona Defileului şi să înainteze prin Banat, pe culoarul Timiş-Cerna. Avea cu el peste 50.000 militari (legiunile I şi II Adiutrix, I Italica, IV Flavia Felix, V Macedonica, VII Claudia, XIII, XIV şi XV Gemina).

Locul bătăliei a fost identificat, ipotetic, cu Poarta de Fier a Transilvaniei - Tapae. Singurul izvor care relatează evenimentul, din păcate mult prea concis, este Cassius Dio, Istoria romană (LXVII, 10, 1-3; excerptele lui Xiphilinus): „În vremea războiului dacic s-au întâmplat următoarele evenimente demne de a fi pomenite. Iulianus, rânduit de împărat cu conducerea războiului, printre alte măsuri, luă pe aceea de a-i obliga pe soldaţi să scrie pe scuturi numele lor şi ale centurionilor, pentru a se deosebi mai lesne cei ce se vor arăta viteji de cei cu purtare mişelească. Şi dând lupta cu duşmanii la Tapae, măcelări pe mulţi dintre ei. Între duşmani se afla şi Vezina, care venea, cu demnitate, îndată după Decebal; pentru că nu putea scăpa cu fuga, el se trânti la pământ, ca şi cum ar fi murit; şi astfel rămase nebăgat în seamă. Iar în toiul nopţii a fugit. Decebal se temu ca romanii victorioşi să nu pornească spre capitala lui. De aceea tăie copacii din preajma lor [la o oarecare înălţime] şi puse arme pe trunchiuri, pentru ca romanii să creadă că sunt soldaţi şi să se retragă înspăimântaţi. Ceea ce s-a şi întâmplat”. Ca răsplată pentru victoria din Dacia şi ca recunoaştere a experienţei sale în războaiele cu dacii, Tettius Iulianus a fost numit comandant al provinciei Moesia Superior. Prins în luptele cu popoarele germanice (cvazii şi marcomanii) în Pannonia, Domitian nu a valorificat această victorie, solicitând el însuşi încheierea unui tratat de pace care se va dovedi avantajos pentru daci, cum ne informează acelaşi Cassius Dio, care arată că împăratul „fără întârziere dădu lui Decebal nu numai însemnate sume de bani, dar şi meşteri pricepuţi la felurite lucrări folositoare în timp de pace şi de război” (LXVII, 7,3). Propaganda imperială a exploatat victoria de la Tapae, Domitian luând titlul triumfal Dacicus, dar a trecut sub tăcere condiţiile păcii.

Noul împărat, Traian (98 – 117), va adopta o altă atitudine faţă de Dacia.

Bibliografie

• George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti 2011