Bătutul în cuie

Bătutul în cuie a constituit în Evul Mediu şi în epoca modernă o modalitate de inactivare a tunurilor inamice capturate care nu puteau fi mişcate din loc.

Piesele de artilerie, începând de la inventarea lor în Evul Mediu şi până în secolul al XIX-lea, se încărcau pe la gura ţevii, iar darea focului se făcea printr-un orificiu aflat în partea din spate a ţevii, cu ajutorul unui fitil sau al prafului de puşcă. Indiferent de tipul piesei de artilerie, mortier, tun sau obuzier, manevrele de dare a focului erau identice.

În timpul luptelor se întâmpla ca unele piese de artilerie inamice să fie capturate, uneori intenţionat, pentru a lipsi inamicul de arme puternice care provocau pierderi mari trupelor asupra cărora trăgeau. În cazul în care se capturau piese inamice de artilerie în mod intenţionat, în rândul trupelor atacatoare se aflau câţiva soldaţi echipaţi special pentru neutralizarea acestora. Aceştia purtau asupra lor un tip de cuie speciale şi ciocane de lemn pentru baterea cuielor.

Piesele de artilerie inamice puteau fi folosite împotriva foştilor proprietari, dar erau situaţii în care captura nu putea fi dusă în tabăra proprie sau pur şi simplu nu era timp suficient pentru a o utiliza. În acest caz piesele de artilerie capturate erau lăsate pe loc, însă erau în prealabil inactivate prin baterea în cuie. Baterea în cuie era procesul prin care se bătea un cui special în orificiul de dare a focului al tunului capturat. În acest mod inamicul nu mai putea să tragă cu tunul în cauză, pentru că acel cui special nu permitea să se aprindă încărcătura explozivă din ţeava tunului, obturând complet orificiul de dare a focului. Operaţiunea de extragere a cuiului din orificiul de dare a focului era extrem de dificilă şi necesita obligatoriu folosirea unor sfredele din metal, dacă acestea erau disponibile, astfel că o piesă de artilerie bătută în cuie devenea inutilizabilă pentru o durată de timp semnificativă, chiar dacă rămânea în continuare în posesia inamicului.