Boier

În Principatele române, boierul era un mare proprietar de pământ care făcea parte dintr-o clasă aristocratică, privilegiată, numită nobilime. Pentru a fi considerat boier, cel mai important criteriu era mărimea moşiei deţinute. Cel mai adesea proprietatea boierească provenea din donaţia Domnului, cu condiţia ca proprietarul să îndeplinească o serie de obligaţii militare faţă de acesta. De altfel, boierul avea nevoie de aprobarea acestuia dacă vroia să transfere moşia. În schimbul îndeplinirii îndatoririlor militare, boierii erau scutiţi de plata impozitelor. Începând din secolul al XVI-lea, pe măsură ce Principatele erau tot mai mult influenţate de turci, boierii încep să fie supuşi impozitelor. Boierii se împărţeau în boieri dregători şi boieri fără nicio dregătorie, sau boieri mari şi boieri mici.

Regulamentul Organic adoptat în 1831 a întărit şi sporit privilegiile boierimii. Însuşirea de boier devenea independentă de moşie sau de funcţie şi constituia un privilegiu de naştere, care se stabilea prin „registrul de neamuri”. Dar aceste privilegii au fost de scurtă durată, pentru că întreaga Europă era în profundă transformare sub influenţa revoluţiei franceze. Lovitura de graţie a venit prin Convenţia de la Paris din 1858, prin care privilegiile au fost desfiinţate, iar boierimea a încetat să mai formeze o clasă socială.

Bibliografie

• Enciclopedia Minerva, Cluj, 1929