Curentul latinist

Curentul latinist a fost un curent apărut în lingvistica şi filologia română din secolul XIX, care a continuat, cu mari exagerări, unele idei ale Şcolii ardelene.

Pentru a demonstra caracterul latin al limbii române şi a restabili „puritatea ei integrală”, reprezentanţii curentului latinist au încercat înlocuirea cuvintelor de origine slavă, turcă şi maghiară cu termeni latineşti (reînviaţi din textele vechi sau luaţi direct din dicţionarele latineşti), modificarea formei cuvintelor româneşti moştenite din latină prin apropierea lor de formele corespunzătoare originare, îmbogăţirea limbii române cu elemente latineşti prin derivare, folosirea ortografiei etimologic, elaborând în acest sens dicţionare, gramatici şi sisteme ortografice latinizante.

Curentul latinist are meritul de a fi contribuit la generalizarea scrierii cu caractere latine, de a fi stimulat interesul pentru vechile texte de limbă românească ţi de a fi adus noi argumente în sprijinul originii latine a limbii române.

Între reprezentanţii curentului latinist s-au manifestat ciocniri între tendinţele moderate şi cele extreme. Mai moderaţi au fost George Bariţ, Gheorghe Munteanu, Iosif Hodoş, etc. iar printre cei care au dus la extrem curentul latinist au fost G. Săulescu, Timotei Cipariu, August Treboniu Laurian, Ion C. Massimu etc. Exagerările unor reprezentanţi latinişti au fost combătute de scriitori moldoveni şi munteni ai epocii: Alecu Russo, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Alexandru Odobescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Titu Maiorescu.

Curentul latinist şi-a încetat influenţa pe la anul 1880, adică după jumătate de secol de la apariţia lui.

Bibliografie

• Academia Republicii Populare Române, Dicţionar Enciclopedic Român, Editura Politică, Bucureşti, 1962-1964