Huni

Expansiunea hunilor

Hunii au fost o populaţie migratoare antică de neam altaic. Popoarele altaice îşi avea originea în jurul Munţilor Altai, în nordul Chinei. După limba vorbită, neamurile altaice se împart în ramura turcă, ramura mongolă şi ramura tunguză. Nu se cunoaşte cărei ramuri aparţineau hunii, pentru că nu se cunoaşte ce limbă vorbeau. După înfăţişare, hunii semănau cu mongolii, cu pomeţii obrajilor ieşiţi înafară şi cu pielea galbenă. Deşi istoricii unguri susţin că maghiarii sunt descendenţi ai hunilor, nu se poate proba acest fapt cu dovezi care să facă legătura între aceste două neamuri apărute în istorie la distanţă de cinci secole unul de altul.

Hunii năvălesc în Europa în anul 375. Ei provoacă mari perturbări printre triburile germanice, pe care le silesc să îşi părăsească locurile pe care se aşezaseră. Hunii au adoptat stilul de luptă al asiaticilor, caracterizat prin cruzime deosebită, deoarece prin aceasta ei urmăreau terorizarea popoarelor atacate, cu scopul ca acestea să întrerupă cât mai rapid rezistenţa şi să se supună atacatorilor. Hunii luptau călare şi erau arcaşi foarte buni.

Hunii pornesc din nordul Chinei, iar în drumul lor spre Europa supun popoarele întâlnite în cale şi pe unele dintre acestea şi le asociază, cu scopul de a creşte numărul combatanţilor. Astfel, hunii întâlnesc în drumul lor pe alani, populaţie de origine iraniannă, pe care îi înfrâng şi trec mai departe spre vest. La est de Nistru hunii îi întâlnesc pe ostrogoţii (sau greuthungi) conduşi de Hermanaric, pe care îi înfrâng, iar Hermanaric se sinucide. Urmaşul lui Hermanaric, Withimer, moare şi el. Vizigoţii conduşi de Atanaric, care locuiau la vest de Nistru, sunt înfrânţi şi ei şi se retrag spre sudul Moldovei, unde încearcă să reziste, dar nu reuşesc. Această ultimă rezistenţă a goţilor lui Atanaric se pare că s-ar fi petrecut cam în zona Buzăului. Acestor germanici li se atribuie tezaurul de la Pietroasa, "Cloşca cu pui". Resturi a acestor goţi înfrânţi de huni au rămas în Dobrogea până pe la anul 850 când încă îşi mai vorbeau limba maternă. O altă parte a lor se refugiaseră mai înainte din calea hunilor, la sud de Dunăre.

După înfrângerea vizigoţilor şi a ostrogoţilor, hunii cuprind tot ţinutul din stânga Dunării, inclusiv pusta panonică, unde îşi aşează capitala. Conduşi de Atila, hunii vor efectua mai multe expediţii de jaf împotriva imperiului bizantin şi în Peninsula Balcanică. În anul 443 Atila ajunge să primească tribut de la bizantini după ce ajunsese foarte aproape de Constantinopol. În anul 447 Atila atacă Peninsula Balcanică din nou, iar în anul 451, însoţit de trupe gepide şi de goţi, porneşte o mare expediţie spre Galia şi Italia. Această ultimă expediţie va încheia dominaţia hunilor, deoarece romanii conduşi de generalul Aetius, alături de contingente de vizigoţi, franci şi burgunzi, opresc înaintarea oastei hune în bătălia de la Mauriacus, aproape de actualul oraş Troyes, iar nu în "câmpiile catalaunice" aşa cum s-a crezut până acum.

Atila este forţat să se întoarcă în Panonia şi în anul 453 moare pe neaşteptate. Odată cu el dispare şi statul hun. Urmaşii săi încep să se lupte pentru putere şi în acelaşi timp neamurile germanice aflate sub stăpânire hună se răscoală împotriva acestora. În urma acestor tulburări, gepizii ajung stăpânii Daciei, iar hunii se împrăştie în diferite direcţii. Un grup se pare că s-a aşezat în vestul Olteniei, alţii în Bulgaria, unii în Dobrogea de sud, în timp ce alţii s-au întors spre răsărit, pe Don şi Nipru. Astfel, hunii au ieşit din istorie la fel de repede precum au şi apărut.

Este foarte posibil ca influenţe hune să nu existe asupra populaţiei daco-romane, pentru că dominaţia lor a fost de scurtă durată, doar vreo optzeci de ani, şi nu a fost dublată de o aşezare a populaţiei hunice în Dacia Traiană, cu excepţia grupului aşezat în vestul Olteniei după înfrângerea din anul 454.

Bibliografie

• Giurescu, Constantin C., Istoria românilor, vol. I, ediţia a V-a, editura BIC ALL.