Studiu:România, stat balcanic? Consideraţii de geografie istorică

România, stat balcanic? Consideraţii de geografie istorică
Autor: prof. George Marcu

În mod ciudat, cercetările istorice asupra spaţiului european au cunoscut de-a lungul vremurilor derogări de la rigoarea ştiinţifică şi, nu în cele din urmă, deficienţe în ceea ce priveşte întregirea tabloului politico-societal al continentului european. O mare parte a acestor „iniţiative” au determinat concepţia eronată potrivit căreia Vestul Europei – Occident — se identifică cu întregul continent, atenţia analizei de specialitate focalizându-se, prin urmare, asupra actorilor politici din zonă, ceilalţi rămânând doar o simplă anexă.

Deficienţele au fost remediate într-o oarecare măsură, în ultima perioadă consemnându-se progrese importante în studiul spaţiului supus atenţiei noastre. Acest fenomen este strâns legat de creşterea interesului pentru studiul evoluţiei marilor puteri est-europene. În mod absolut logic, atracţia pe care Bizanţul, de exemplu, sau Imperiul Otoman au exercitat-o i-a determinat pe cercetătorii istorici să se apropie cu o atenţie sporită de perimetrul sud-estic şi central al Europei.

În ciuda acestor eforturi, se poate vorbi, chiar şi în prezent, de un vast teritoriu ştiinţific neexplorat, corespondent al spaţiului geografic ce cuprinde partea estică a Europei Centrale, regiune încadrată de Suedia, Germania şi Italia, pe de-o parte, şi Turcia şi Rusia, de cealaltă, ca repere geografico-politice. După cum se observă, spaţiului în cauză nu i se poate da o denumire concretă. Dificultatea este sporită şi de caracterul artificial al tuturor diviziunilor convenţionale ale bătrânului continent într-un număr concret de regiuni. Dacă două dintre acestea, Vestul şi Estul Europei, sunt distincte, este aproape imposibil să fie definite coordonatele spaţiale ale unui teritoriu care nu se încadrează în totalitate în nici una dintre aceste regiuni. Aceasta implică, în mod absolut necesar, o divizare geografică a Europei, nu în două sau trei segmente, ci în patru regiuni principale — Europa de Vest, de Est, Central-Estică şi Central-Vestică. Dificultăţile de abordare ale acestei divizări ies la iveală în momentul în care se pune problema încadrării segmentelor periferice — peninsulele europene — conform acestei împărţiri. În cazul Europei Central-Estice, fenomenul are cea mai mare relevanţă în special datorită relaţiei acestei zone cu Peninsula Balcanică.

Chiar şi termenul regiunea Balcanilor este un subiect predilect al disputelor. Multe lucrări, în special cele axate pe istoria Războiului Rece, includ, ca parte integrantă a acestui spaţiu, numai statele ex-comuniste, legate prin intermediul Cortinei de Fier de Cehoslovacia, Polonia şi Germania estică, omiţând Grecia şi, nu în cele din urmă, ignorând Turcia, cu moştenirea sa otomană. Alţi istorici includ Ungaria şi Croaţia, considerate ca fiind de tradiţie habsburgică şi, prin urmare, având un caracter central-european. Conform acestor analize, ele sunt profund diferite de paradigmele spaţiului balcanic.

Geografia Balcanilor gravitează în jurul a trei realităţi: aria de plasare, aici regăsindu-se şi forma sa geografică — de peninsulă, lanţurile sale muntoase şi cursurile importante de apă. Regiunea Balcanilor este, înainte de toate, o peninsulă având una dintre graniţe deschisă spre centrul continentului european. Fenomenul se regăseşte şi în planul liniilor de comunicaţie maritimă ale Balcanilor. Deşi este, prin natura sa, înconjurată din trei părţi de ape, peninsula nu este izolată de regiunile învecinate. În Est, Strâmtorile Bosfor şi Dardanele nu sunt altceva decât punţi naturale între Balcani şi ţărmul anatolian. În Vest, Peninsula Italică face joncţiunea cu litoralul Mării Adriatice. În final, dar nu în cele din urmă, insulele din sudul Mării Egee şi Mediterana reprezintă o adevărată potecă maritimă către Magreb.

Particularităţile geografice ale Peninsulei Balcanice sunt în mare măsură definite şi determinate de lanţurile muntoase ce străbat această regiune. Însuşi numele peninsulei provine de la lanţul muntos Balcani (derivat din cuvântul turcesc ce desemnează un lanţ de munţi împăduriţi). Cursurile de apă ale acestei regiuni au în marea lor majoritate mici influenţe, putându-se încadra cu uşurinţă în categoria celor mijlocii sau chiar locale. Marea excepţie o constituie Dunărea, care, pe cursul mijlociu, traversează, dinspre Vest, Podişul ungar, străbate teritoriile statelor slave, iar pe cursul inferior, trece prin sectorul carpato-balcanic, de la Baziaş până la vărsarea în Marea Neagră.

Diversitatea zonei în discuţie este omniprezentă şi în ceea ce priveşte formele de relief. Astfel, în Peninsula Balcanică predomină relieful muntos: Albania, Bosnia–Herţegovina, Dalmaţia, Muntenegru şi Epirul sunt regiuni ce fac parte dintr-un areal mult mai larg, cunoscut sub denumirea de Ţinutul dinaric, caracterizat prin orientarea lanţurilor muntoase de la nord-vest către sud-est. Munţii Dinarici acoperă spaţiul cuprins între punctul de întâlnire al Carpaţilor cu Alpii Meridionali şi Coasta dalmată, în zona Bosniei-Herţegovina înregistrând, pe alocuri, înălţimi ce depăşesc 2000 de metri. Lanţurile muntoase dominante sunt repartizate astfel: Bulgaria – Stara Planina, respectiv Rodopi; Grecia – Parnos, Parnon, Olimp, Pind. Câmpiile, de mici dimensiuni, se găsesc mai ales în părţile nordice – Thracia, Thessalia, Epir, Albania – şi sunt înconjurate de reliefuri abrupte. Polonia se prezintă, din punct de vedere al reliefului, ca o alternanţă de şesuri, podişuri, coline şi dealuri bine împădurite: Colinele Moraviei, Colinele Pomeraniei, Podişul Lublin, Podişul Molopolska, Dealurile Roztocze, Câmpia centrală Polonă, Câmpia Sileziei etc. Cehia este dominată, în nord, de Munţii Sudeţi, în centru se întinde Câmpia Elbei, şi în sud-est Podişul Ceho-Morav. Slovacia şi România sunt străbătute de Munţii Carpaţi, care, la nord de Dunăre, se împart în trei ramuri: Orientali, Meridionali şi Occidentali, cu văi largi, depresiuni interioare şi trecători. Carpaţii Orientali, precum şi cei Meridionali sunt mărginiţi de Subcarpaţi – care prezintă caracterele unor munţi mai mici şi mai tineri, formând aşa-numitul „nou val carpatic” – de dealurile vest-carpatice, de piemontul getic, de Podişurile Transilvaniei, Moldovei şi Dobrogei, de Câmpia Tisei şi Câmpia Română. Cea mai mare parte din Câmpia Tisei ocupă partea de sud-est a Ungariei, al cărei relief muntos cunoaşte înălţimi relativ mici, cuprinse între 680 m (Munţii Mecsek) şi 1014 m (Munţii Matra).

Pentru a întregi tabloul deosebit de diversificat al zonei supuse acestei analize trebuie menţionat adevăratul mozaic etnic pe care îl regăsim aici. Mai mult de 140 de milioane de locuitori, vorbitori a cel puţin 12 limbi, folosind în mod curent patru alfabete aflate, şi practicarea a şase religii ilustrează pe scurt complexitatea vieţii social-politice în acest teritoriu. Limba este, în cadrul acestei mari diversităţi, elementul definitoriu pentru distingerea clară a popoarelor locuitoare ale acestei regiuni europene.

Marea majoritate a popoarelor din centrul şi sud-estul Europei vorbesc limbi indo-europene. În rândurile acestora, limbile slave se disting ca fiind prevalente. După cum arătau statisticile anului 1987, 83 de milioane de est-europeni foloseau ca limbă maternă o limbă slavă, iar 3 din 5 locuitori ai acestui spaţiu erau slavi.

În paralel cu limba sau, mai bine spus, cu dialectele slave sunt prezente şi alte limbi indo-europene. Cel mai important grup lingvistic este cel balcano-illyric, reprezentat de populaţia albaneză, căruia i se adaugă grupul latin, format de populaţia României. Nu în cele din urmă se situează grupul fino-ugric, din estul regiunii Urali-Baikal. Complet neînrudite cu limbile germanice, slave sau cu cele indo-europene, limbile fino-ugrice au fost introduse în centrul Europei la sfârşitul secolului IX d. Hr. ca rezultat al peregrinării triburilor maghiare.

Religia este, la rândul său, un factor deosebit de important în diferenţierea populaţiilor din perimetrul supus analizei noastre. Schimbările survenite în special după sfârşitul Războiului Rece, cât şi absenţa unor analize statistice pertinente asupra opţiunii confesionale a populaţiei central şi est-europene nu permit disocierea clară a grupurilor minoritare religioase şi, cu atât mai puţin, stabilirea numărului real al membrilor acestora. În spiritul diversităţii, zona central şi sud-estică a Europei prezintă un tablou confesional variat, aici fiind prezente toate religiile monoteiste majore. De departe cea mai răspândită confesiune este cea catolică, ai cărei adepţi sunt majoritari în Polonia, Slovenia, Ungaria, Croaţia şi Slovacia. Acestora li se adaugă adepţii Bisericii greco-catolice (unită), răspândiţi în Ungaria, Slovacia (Rutenia) şi, în special, în Transilvania. Protestantismul este prezent, sub forma lutheranismului, în Cehia, Slovacia, Ungaria şi România. Islamul, după patru secole de ocupaţie turcească, îşi va spori numărul adepţilor est-europeni, mai precis în Bosnia-Herţegovina, Bulgaria (mica enclavă Pomoci) şi Macedonia, ajungând să atingă majoritatea în Albania. Nu în cele din urmă trebuie menţionate grupurile de populaţii adepte ale ortodoxiei, majoritare în România, Grecia, Iugoslavia, Bulgaria şi, parţial, în Macedonia.

Bibliografie

• Bărbulescu, Mihai, Deletant, Dennis, Hitchins, Keith, Papacostea, Şerban, Pompiliu Teodor, Istoria României, Bucureşti, 1998.
• Bârzu, Ligia, Brezeanu, Stelian, Originea şi continuitatea românilor. Arheologie şi tradiţie istorică, Bucureşti, 1991.
• Berstein, S., Milza, P., Istoria Europei, vol. I – Moştenirea Antichităţii, Iaşi, 1997.
• Curta, F., The Making of the Slavs History and Archaeology of the Lower Danube Region, c. 500-700, Cambridge University Press, 2001.
• Findlay, Alexander G, A Classical Atlas to Ilustrated Ancient Geography, Harper and Brothers Pblishers, New York, 1849.
• Fischer, I., Griechisch-lateinische Sprachbeziehungen auf dem Balkan, Actes du III Colloque international sur le latin vulgaire et tardif, Innsbruck (2–5 septembre, 1991), Max Niemeyer Verlag, 1992.
• Idem, Latina dunăreană. Introducere în istoria limbii române, Bucureşti, 1985.
• Gimbutas, Marija, Civilizaţie şi cultură, Bucureşti 1989.
• Istoria românilor, vol. 1, Bucureşti, 2001.
• Jireček, Konstantin, Geschichte der Serben, Gotha, 1911.
• Obolensky, Dimitri, Un Commonwealth medieval. Bizanţul şi Europa de Răsărit: 500-1453, Bucureşti, 2002.
• Petrescu-Dâmboviţa, M. (coord.), Istoria României de la începuturi până în secolul al VIII-lea, Bucureşti, 1995.
• Rusu, I. I., Etnogeneza românilor. Fondul autohton traco-getic şi componenta latino-romană, Bucureşti, 1981.
• Idem, Illirii. Istoria, limba şi onomastica, romanizarea, Bucureşti, 1969.