Teatru radiofonic
de la Enciclopedia României
Teatrul radiofonic a fost şi este o emisiune populară a Radiodifuziunii, adresată ascultătorilor de toate vârstele care iau contact în acest mod cu genul dramatic. La 18 februarie 1929 a avut loc prima emisiune de Teatru radiofonic cu piesa „Ce ştie satul” de V. Al. Jean, un scriitor român cunoscut în perioada interbelică. Piesa de teatru interpretată de Maria Filotti, Ronald Bulfinski şi Victoria Mierlescu a fost o comedie uşoară care s-a jucat în direct, în faţa microfonului.
Teatrul la microfon era pe viu, se juca în direct, iar actorii trebuiau să fie foarte atenţi, să stăpânească foarte bine textul. Transmisiunile se făceau dintr-un studiou improvizat la Liceul Sfântul Sava. Emisiunile în direct erau foarte dificile, deoarece apăreau probleme pentru care se cereau soluţii imediate[1].
Teatrul radiofonic a evoluat în decursul timpului de la replici simple, oameni însărcinaţi cu producerea zgomotelor la un suport tehnic din ce în ce mai performant care permite înregistrarea zgomotelor şi intercalarea lor în acţiunea piesei. Teatrul radiofonic este scris special pentru a fi difuzat la radio, pentru a reda cât mai bine mesajul prin cuvinte şi imagini sonore. Unii dintre primii regizori care au realizat emisiuni de teatru radiofonic au fost Mihai Zira, Constantin Moruzan, Paul Stratilat, Ion Vova şi Magdalena Boiangiu. La sfârşitul anilor '60 începutul anilor '70 au fost incluse în repertoriu o dramatizare după Castelul de Franz Kafka, Ultima bandă a lui Krapp a lui Samuel Becket şi a avut loc premiera absolută a piesei Danton de Camil Petrescu[2].
Din sumarul emisiunilor Ora copiilor, Ora şcolarilor, Oră muncă şi voie bună, Ora satului făceau parte schiţe, scenete, feerii. Astfel, în cadrul emisiunii Ora Copiilor, la microfon au putut fi auzite fetele de la Şcoala primară nr. 32 care, sub direcţiunea Ecaterinei Stoenescu, au interpretat o piesă radio realizată de N. Papatanasiu după povestirea Puiul a lui I. Al. Brătescu-Voineşti.
Cuprins
Istoric
Perioada teatrului în direct

Încă din prima lună de la lansarea postului de radio din Bucureşti, actori români au citit diverse creaţii literare la microfon. În program au fost anunţate „recitări” pentru zilele de 2 şi 3 noiembrie 1928, iar pentru 4 noiembrie este precizat şi actorul: Victoria Mierlescu de la Teatrul Naţional din Bucureşti. Tot ea a citit şi povestirea „Sufletul copiilor” a lui Horia Furtună (10 noiembrie), mai apoi „Calendarul lui Aghiuţă” al aceluiaşi poet şi „Făt-Frumos” de George Coşbuc (11 noiembrie). Au urmat actorii George Baldovin (18 noiembrie) şi Dorina Demetrescu (1 şi 2 decembrie). În primul an de radiofonie, au lecturat la microfon aproape toţi actorii de seamă ai scenei româneşti, deşi în cele mai multe cazuri nu se cunoaşte creaţia citită. Aceste momente se petreceau în special în cadrul emisiunilor „Recitări”, „Ora copiilor” şi „Ora veselă”[3].
Recitările, lecturile şi scheciurile spuse au permis actorilor români să se adapteze condiţiilor de studio şi să se obişnuiască cu microfonul. În paralel, au avut loc la radio numeroase conferinţe privitoare la teatru: cronici dramatice, teorie teatrală, comparaţii cu cinematograful, evocări de personalităţi ale artei dramatice, amintiri şi anecdote etc. În 1930 debutează emisiunea „Cronica dramatică”, avându-l la microfon pe Ion Marin Sadoveanu, mai apoi pe Iosif Nădejde, Dem Theodorescu şi Soare Z. Soare[4].
Cel dintâi spectacol de teatru radiofonic a avut loc la 18 februarie 1929, când s-a jucat piesa într-un act „Ce ştie satul” a lui V. Al. Jean. Interpreţii au fost actori ai Teatrului Naţional din Bucureşti: Maria Filotti şi Romald Bulfinski. La 3 martie 1929 s-a jucat pentru a doua oară teatru la radio, fiind interpretată piesa „Săptămâna luminată” a lui Mihail Săulescu. Anterior, aceasta mai fusese jucată în limba germană la Radio Viena. Actorii au fost Ion Sârbul, Romald Bulfinski, Sorana Topa şi Ana Luca. Deoarece regia artistică şi tehnică a spectacolului a fost minimă sau a lipsit, actorii au interpretat aşa cum erau obişnuiţi pe scenă, recitând replicile cu voce puternică. Acest lucru, precum şi microfonul de calitate slabă al studioului, a dus la distorsionarea sunetului transmis şi a atras criticile revistelor de specialitate. În faţa criticilor, Radio Bucureşti a transmis o vreme doar monoloage şi piese scurte. Însă pe 5 şi 19 aprilie 1929 au fost jucate la microfon două piese mari: „Gringoire” de Th. Bainville şi respectiv „O noapte furtunoasă” de Ion Luca Caragiale, ultima în regia lui Soare Z. Soare. Au urmat un fragment din „Coana Chiriţa la Iaşi”, „Conu Leonida faţă cu reacţiunea” (regia Soare Z. Soare), „Concert simfonic” şi monologul „Herşcu Boccegiul”. Seria încercărilor s-a încheiat cu piesa „Patima Roşie” a lui Mihail Sorbul. De data aceasta, revista Radio şi Radiofonia din 10 iunie 1929 a remarcat: „regizorul anonim al piesei... a găsit de data asta nota justă, căci întreaga acţiune dramatică s-a desfăşurat într-un cadru unitar, fără să jeneze auditorii”[5].
Cea de-a doua jumătate a anului 1929 a abundat în piese cu greutate, printre altele: „O cerere în căsătorie” de A. P. Cehov (21 iulie), „Cyrano de Bergerac” (9 august) şi „Romanticii” de Edmond Rostand (25 august), „Măsură pentru măsură” de W. Shakespeare (13 septembrie), „Georges Dandin” de Moliére (25 septembrie), „Nora” de Ibsen (28 septembrie), „Nae Niculae” de G. Ciprian (4 octombrie), „Dugan e vinovată” (24 octombrie), „Fântâna Blanduziei” de V. Alecsandri (23 noiembrie), „Vlaicu Vodă” de Al. Davila (26 noiembrie), „Un erou” de N. Kiriţescu (14 decembrie) şi „Legenda funigeilor” de Şt. O. Iosif şi D. Anghel (19 decembrie). Apogeul l-a constituit piesa „O scrisoare pierdută”, jucată la 12 octombrie. Totodată au început a fi jucate la microfon şi piese de teatru destinate copiilor: „Pufuşor şi mustăcioară” de Victor Ion Popa (1 septembrie), „Motanul încălţat” de George Silviu şi Adrian Maniu (22 septembrie), „Păpuşa cu piciorul rupt” de Victor Ion Popa (6 octombrie) şi „Ciufulici” de George Silviu (19 noiembrie)[6].
Tot în 1929 Direcţia Generală a Poştelor şi Telefoanelor, în colaborare cu Societatea de Difuziune Radiotelegrafică, au instalat cabluri subterane între studioul bucureştean şi Teatrul Naţional, Operă şi Ateneul Român. Astfel s-au putut transmite spectacole de pe scenele acestora; de cele mai multe ori însă, calitatea audiţiei era foarte slabă. În 1930 au fost trase cabluri noi, care au permis îmbunătăţirea transmisiilor[7].
Anii 1930-1931 s-au remarcat prin abundenţa pieselor într-un act. Acestea erau transmise la fiecare două săptămâni, de obicei în alternanţă cu spectacole de operă şi operetă[8]. Începutul lui 1932 a fost sărac în spectacole, deoarece studiourile radio erau în proces de renovare şi extindere. După inaugurarea noilor încăperi (11 februarie 1932), spectacolele teatrale nu au luat amploare, ci au continuat în acelaşi ritm până la jumătatea anului. În a doua parte a lui 1932 spectacolele s-au rărit, deşi după începerea stagiunii teatrale s-au făcut câteva transmisiuni şi de la Teatrul Naţional din Bucureşti. Dacă anul 1933 a adus câteva spectacole notabile, anul 1934 a fost cel mai slab din istoria interbelică a teatrului radiofonic, fiind difuzate doar câteva reluări şi piese într-un act[9]. În condiţiile acestui impas, Victor Ion Popa a explicat într-un interviu solicitat de revista Radio la începutul anului 1935 greutăţile cu care se confrunta teatrul radiofonic la acel moment. Ceea ce lipsea unei bune activităţi teatrale erau actorii şi literatura specializată, precum şi repetiţiile temeinice. Drept urmare, în 1935 a fost înfiinţat „ansamblul radio”, format din 15 actori care repetau zilnic câte 6 ore. Tot în 1935 studiourile radio au fost dotate cu aparate de înregistrat, ceea ce a permis îmbunătăţirea efectelor („culisei”) sonore. Repertoriul anului a fost echilibrat, conţinând atât piese româneşti cât şi străine. De la Teatrul Naţional au fost transmise două spectacole prilejuite de sărbătorirea a 50 de ani pe scenă ai actorului Ion Brezeanu, şi a Centenarului Teatrului Naţional. Anii 1936 şi 1937 s-au remarcat prin multitudinea scenariilor originale, scrise special pentru radio, şi, cu toate că dramaturgia universală a fost slab reprezentată, reprezintă momentul de apogeu al teatrului radiofonic interbelic din România. Sfârşitul lui 1938 precum şi anii 1939 şi 1940 au însemnat un declin al teatrului la microfon, piesele fiind transmise numai o dată la trei-patru săptămâni. Din 1941 emisiunea „Teatru radiofonic” a fost programată săptămânal, mai întâi miercurea apoi duminica, iar repertoriul este înnoit[10].
Perioada teatrului pe bandă de magnetofon
Note
- ↑ Ion Vova, Regia de studio în anii anteriori apariţiei benzii magnetice
- ↑ Magdalena Boiangiu, Transformarea teatrului la microfon în teatru radiofonic
- ↑ Crăciun, p. 28-29.
- ↑ Crăciun, p. 32-35.
- ↑ Crăciun, p. 36-40
- ↑ Crăciun, p. 40-41
- ↑ Crăciun, p. 49-51.
- ↑ Crăciun, p. 54-57.
- ↑ Crăciun, p. 57-59.
- ↑ Crăciun, p. 57-59.
Bibliografie
- Crăciun, Victor, Scena undelor (Teatrul radiofonic), Editura Eminescu, Bucureşti, 1980.
Bibliografie suplimentară
- Georgeta Raboj, Dan Oprina, Magda Duţu et al., Teatrul Naţional Radiofonic, vol. II (1973-1993), Editura „Casa Radio”, Bucureşti, 1998