Tunul Timmerhans

Tunul Timmerhans a fost un model de piesă de artilerie de câmp care s-a aflat în dotarea armatei române în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Încă din anul 1860 domnitorul Principatelor Române, Alexandru Ioan Cuza, a încercat să achiziţioneze pentru armata română tunuri mai performante decât tunurile de 4 livre de producţie turcească, ce se aflau până la acea vreme în dotarea armatei.

Imperiul otoman şi cel austriac s-au opus acestor acihiziţii, făcând presiuni asupra statelor europene producătoare de armament, pentru a nu aproviziona armata Principatelor Unite, pentru că nu doreau ca acestea să îşi crească puterea militară.

Belgia nu s-a aflat sub aceste presiuni, astfel că în anul 1862 maiorul Henric Herkt a fost trimis din Principate pentru a studia posibilitatea achiziţionării de tunuri din această ţară. Generalul belgian de artilerie Timmerhans a propus achiziţionarea unui tun de concepţie proprie, cu ţeava ghintuită şi cu încărcare pe la gura ţevii, exagerându-i performanţele de tragere, deşi acesta nu atingea performanţele tunurilor franceze şi ruseşti.

În urma deciziei de achiziţie, s-au lansat comenzile către firmele producătoare, astfel: o comandă de douăzeci şi patru de tunuri către firma Francotti, care executa turnarea ţevilor şi către firma Veuve Lachausseé, care executa ghintuirea şi finisarea acestora. Alte comenzi, pentru chesoane şi muniţie, au fosta lansate către alte două firme belgiene. Întreaga comandă, tunuri plus accesorii, a costat 823.569 lei.

Ţevile tunului aveau calibrul de 4 (cca 87 mm), lungimea de 1,6 metri şi o greutate de 330 kilograme, cu şase ghinturi spre dreapta, după modelul tunurilor franceze. Proiectilul tras de acest tun era de formă cilindrico-ogivală, cu aripioare. Se puteau folosi două tipuri de muniţie, obuz şi şrapnel.

Distanţele de tragere, cu focos, pentru obuz erau de 1.500, respectiv 2.800 metri, iar pentru şrapnel de 500, 800, 1.000, respectiv 1.200 metri. Performanţele de tragere ale tunului s-au dovedit a fi foarte slabe, lipsind precizia tragerii.

Primele tunuri au început să sosească în Principatele Unite în a doua jumătate a anului 1863, iar în anul 1864 au înlocuit vechile piese de artilerie, tunurile de 4 livre, aflate până atunci în dotarea armatei române.

Tunul Timmerhans, cu toate performanţele slabe de tragere, a constituit un pas înainte în dotarea armatei române, prin trecerea de la ţeava lisă, neghintuită, la ţeava cu ghinturi, care trebuia să asigure o precizie mai mare a tragerii.

Tunurile Timmerhans se vor găsi în dotarea armatei române până în anul 1865, când au fost înlocuite cu tunurile franceze de 4 şi tunurile-obuzier de 12 sistem La Hitte, tot de producţie franceză.

Ţevile tunurilor Timmerhans au fost topite, iar bronzul rezultat a fost folosit la fabricarea altor tunuri.

Bibliografie

• Stroea, Adrian, col. conf. univ. dr., Băjenaru, Gheorghe, lt. col - Artileria română în date şi imagini, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2010 ISBN 978-606-524-080-3
• *** - 165 ani de existenţă a artileriei române moderne, Bucureşti, 2008