Ion Gigurtu

de la Enciclopedia României

Salt la: navigare, căutare
Ion Gigurtu
Ion Gigurtu.jpg
Născut 24 iunie 1886, Turnu Severin
Decedat 24 noiembrie 1959, Râmnicu Sărat
Ocupaţie inginer, industriaş, om politic
 
Stema Regatului Romaniei (1921-1947).png
 Preşedintele
Consiliului de Miniştri
Mandat
4 iulie 1940 - 4 septembrie 1940
 
Stema MAE.png
 Ministrul Afacerilor Străine
din România
Mandat
1 iunie 1940 - 28 iunie 1940
Partide Partidul Poporului
(până în 1932)
Partidul Naţional Agrar
(1932 - 1935)
Partidul Naţional Creştin
(1935 - 1938)
Frontul Renaşterii Naţionale
(1938 - 1940)

Ion Gigurtu (n. 24 iunie 1886, Turnu Severin - d. 24 noiembrie 1959, Râmnicu Sărat), inginer, om politic, s-a numărat printre prosperii oameni de afaceri din România interbelică. Gigurtu era acţionar şi patrona numeroase întreprinderi de minerit, reuşind să acumuleze o importantă avere din aceste activităţi. Industriaş de succes, Gigurtu nu a avut acelaşi talent pentru cariera politică. În vara anului 1940, după ce ţara noastră cedează în faţa ultimatului sovietic de a evacua Basarabia şi nordul Bucovinei, regele Carol al II-lea l-a numit preşedinte al Consiliului de miniştri în speranţa că va putea reorienta politica externă a României spre puterile Axei şi să salveze ce se mai putea din România Mare. Din nefericire, soarta României era deja stabilită de Marile Puteri revizioniste, iar izolarea de pe plan internaţional a determinat autorităţile de la Bucureşti să accepte şi dictatul de la Viena care oferea Ungariei nord-vestul Transilvaniei. Aceste decizii i-au compromis imaginea, un preţ pe care l-a plătit scump în temniţele comuniste.

Activitatea ca om de afaceri

Fiul al generalului Petre Gigurtu, a urmat şcoala primară şi gimnazială în oraşul natal, iar studiile liceale la Craiova. Urmează cursuri universitare la Academia de mine din Freiburg şi Charlottemburg, devenind după terminarea acestora inginer de mine. Între 1912 şi 1919, Gigurtu activează ca inspector industrial pe lângă Ministerul Industriei şi Comerţului. Din calitatea sa de ofiţer, participă atât la Al Doilea Război Balcanic, cât şi la Războiul de Întregire a Neamului. În octombrie 1919, fondează Societatea Română de Industrie şi Comerţ, iar în 1921 fondează Societatea „Mica”, unde a fost director până în octombrie 1944. De asemenea, a fost preşedinte al Societăţii „Nitrogen” şi al Băncii de Scont. Gigurtu a avut şi o activitate publicistică importantă, mai ales pe teme economice, fiind proprietar-fondator al revistei Libertatea (1 ianuarie 1933 - 20 decembrie 1940).

Cariera politică. Deputat. Ministru

În anul 1926 este ales deputat din partea Partidului Poporului. Pe 10 aprilie 1932 îl urmează pe Octavian Goga când acesta se desprinde din PP şi îşi fondează propria formaţiune politică, Partidul Naţional Agrar [1]. Din 14 iulie 1935, când PNA fuzionează cu LANC, partidul profesorului A. C. Cuza, Gigurtu devine unul dintre liderii noii formaţiuni rezultate din fuziune, Partidul Naţional Creştin [2]. În iulie 1937, este nominalizat din partea Ministerului Industriei şi Comerţului ca specialist în Consiliul Superior Economic. În guvernul condus de Octavian Goga (28 decembrie 1937 - 10 februarie 1938), numit de regele Carol al II-lea pentru a pregăti instaurarea regimului personal, Ion Gigurtu primeşte portofoliul Ministerului Industriei şi Comerţului.

După, această experienţă, şeful statului îl reconfirmă ca membru în Consiliul Superior Economic. Gigurtu primeşte din nou portofolii ministeriale în guvernul Gheorghe Tătărescu. Este desemnat la conducerea Ministerului Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor (24 noiembrie 1939 - 1 iunie 1940), apoi ministru al Afacerilor Străine (1 iunie 1940 - 28 iunie 1940).

Ion Gigurtu şi Carol al II-lea

Pierderile teritoriale din vara anului 1940

Evacuarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord

Evenimentele de la începutul anului 1940 au adus România într-o situaţie dramatică. Pe 22 iunie Franţa capitula în faţa Germaniei, fapt ce a lăsat ţara noastră fără nici un sprijin extern [3] . În acest context, pe 26 iunie, URSS a adresat un ultimatum guvernului de la Bucureşti prin care cerea acestuia să evacueze de urgenţă Basarabia şi nordul Bucovinei [4][5]. Ziua următoare, Carol a întrunit Consiliul de Coroană, în cadrul căruia s-a decis începerea unor negocieri cu sovieticii [6]. În aceeaşi noapte, guvernul de la Moscova a trimis încă o notă ultimativă, cerând evacuarea de urgenţă „până cel târziu la 28 iunie, ora 12”. Pus în faţa acestor evenimente, guvernul a acceptat condiţiile Uniunii Sovietice [7] [8] [9].

Prim-ministru. Activitatea guvernamentală

Din acest moment, Carol al II-lea a decis să încline decisiv orientarea politicii externe spre Germania [10]. Pe 4 iulie, cabinetul condus de Gheorghe Tătărescu şi-a depus mandatul. Deşi, Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu au propus regelui formarea unui guvern de uniune naţională, şeful statului l-a desemnat în funcţia de prim-ministru pe Ion Gigurtu, iar printre membrii cabinetului au fost numiţi şi câţiva fruntaşi legionari. Încă din prima zi, Gigurtu a declarat că orientarea României spre Axă este „un fapt împlinit” [11]. Formarea acestui guvern a fost influenţată de bunele relaţii economice pe care inginerul Ion Gigurtu le avea cu oamenii de afaceri germani. Astfel, Carol spera că aceste relaţii vor reuşi să schimbe orientarea politică a României. Totodată, au fost luate unele măsuri prin care se urmărea câştigarea încrederii Germaniei şi sprijinul legionarilor, precum decretul-lege privind „starea juridică a locuitorilor evrei din România”, care îi lipsea pe aceştia de dreptul de a ocupa funcţii publice, de a face parte din consilii de administraţie, de a dobândi proprietăţi rurale sau de a fi militari de carieră [12].

Aceste măsuri nu au avut succes. În prima săptămână de la formarea guvernului, legionarii au demisionat în bloc cerând regelui să li se încredinţeze întreaga putere [13]. De asemenea, Hitler avea propriile sale planuri cu privire la această parte din Europa, apreciind că sosise vremea să treacă la satisfacerea pretenţiilor teritoriale ale Ungariei şi Bulgariei pe seama României. Pe 15 iulie, fuhrerul a adresat o scrisoare lui Carol al II-lea prin care făcea un aspru rechizitoriu la adresa politicii externe a ţării noastre: Sfârşitul, mai devreme sau mai târziu, şi poate în foarte scurt timp, va fi chiar distrugerea României [14]. Pentru a evita acest fapt, România trebuia să pornească imediat pe calea „înţelegerii” cu Ungaria şi Bulgaria, punând la bază cesiuni teritoriale în favoarea acestora.

Pierderile teritoriale din vara anului 1940

Dictatul de la Viena

Tratativele româno-bulgare desfăşurate la Craiova între 19 şi 21 august s-au soldat cu eşec pentru ţara noastră, astfel că linia teritorială dintre cele două state a fost stabilită pe linia existentă în 1912. La Turnu Severin, între 16 şi 24 august s-au desfăşurat negocierile cu Ungaria. Acestea au fost foarte dure, astfel că nu s-a putut ajunge la o înţelegere. Germania era hotărâtă să-şi asigure posibilitatea stăpânirii resurselor petroliere româneşti şi a produselor agroalimentare, astfel că a decis să recurgă la metoda dictatului direct pentru a rezolva divergenţa româno-maghiară. În ziua de 9 august, la Viena, miniştrii de externe ai Germaniei şi Italiei au comunicat delegaţilor români şi celor maghiari că discuţiile erau inutile, deoarece nu se va putea ajunge la un acord. Aşadar, decizia va fi luată de „arbitri”, reprezentând puterile Axei. În discuţiile cu reprezentanţii României, Ribbentrop şi Ciano i-au avertizat că, în caz că nu vor accepta hotărârile arbitrajului, ţara noastră va fi invadată şi ştearsă de pe harta Europei [15]. În noaptea de 29 spre 30 august, Consiliul de Coroană a decis, după lungi discuţii, să accepte arbitrajul Germaniei şi Italiei [16]. Dimineaţa, celor două delegaţii prezente la Viena li s-a prezentat hotărârea, graniţa între cele două state fiind stabilită chiar de Hitler cu trei zile înainte [17][18]. Noaptea, Carol al II-lea a convocat un nou Consiliu de Coroană, iar după intense discuţii s-au admis hotărârile arbitrajului cu majoritate de voturi (19 pentru, 10 contra, 1 abţinere) [19], în schimbul garantării de către Germania şi Italia a noilor graniţe. România a fot nevoită să cedeze Ungariei nord-vestul Transilvaniei, reprezentând 44.000 de km pătraţi, inclusiv oraşul Cluj [20][21]. Imediat după aflarea rezultatului negocierii, pe cuprinsul întregii ţării au pornit largi manifestări de stradă la care au participat mase de oameni din toate categoriile sociale şi economice şi de toate orientările politice. Eşuând în restabilirea ordinii, Gigurtu i-a predat pe 4 septembrie şefia guvernului generalului Ion Antonescu.

Ultimii ani din viaţă

Deşi era clar că nu va avea parte de o viaţă uşoară în noul regim, Ion Gigurtu a decis să rămână în ţară. Este arestat, dar în iunie 1946 este pus în libertate deoarece dosarul pe baza căruia fusese reţinut este clasat, nord-vestul Transilvaniei fiind restituit României după Război. Guvernul comunist condus de Petru Groza nu i-a mai permis să revină la conducerea întreprinderilor sale, iar în perioada următoare a fost arestat şi eliberat de mai multe ori de către autorităţile comuniste. În noaptea de 5/6 mai 1950 este arestat şi închis la penitenciarul din Sighet împreună cu ceilalţi foşti demnitari din perioada interbelică. Ion Gigurtu a decedat în suferinţe cumplite pe 24 noiembrie 1959 la penitenciarul din Râmnicu Sărat, având vârsta de 73 de ani.

Activitatea politică

Activitate Mandat
Deputat 1926
Ministrul Industriei şi Comerţului 28 decembrie 1937 - 10 februarie 1938
Ministrul Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor 24 noiembrie 1939 - 1 iunie 1940
Ministrul Afacerilor Străine 1 iunie 1940 - 28 iunie 1940
Preşedintele Consiliului de miniştri 4 iulie 1940 - 4 septembrie 1940

Note

  1. ↑ „Ţara noastră”, XI, nr.2 din 13 aprilie 1932
  2. ↑ „Apărarea Naţională”, XII, nr.29-30 din 21 iulie 1935
  3. ↑ Alexandru Cretzeanu despre impactul înfrângerii Franţei asupra României în Alexandru Cretzeanu, Ocazia pierdută, Iaşi, Institutul European, 1995, p. 64
  4. ↑ Ioan Scurtu (coord.), Istoria României între anii 1918 - 1944. Culegere de documente, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1982, p.409
  5. ↑ Nota lui Joachim von Ribbentrop către Viaceslav Molotov privitoare la Basarabia şi Bucovina în 23 August 1944. Documente 1939-1943, vol. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984, pp. 80-81
  6. ↑ Regele Carol al II-lea, Însemnări zilnice (nota din 27 iunie 1940)
  7. ↑ Notele ultimative ale guvernului sovietic din 26-27 iunie 1940 şi răspunsurile guvernului român în „Universul” din 4 iulie 1940
  8. ↑ Diplomatul Raul Bossy despre poziţia Italiei fată de notele ultimative sovietice în Raul Bossy, Amintiri din viaţa diplomatică (1918-1940), vol. II, pp. 250-251
  9. ↑ Grigore Gafencu despre ocuparea Basarabiei şi nordului Bucovinei în Grigore Gafencu, Jurnal. 1940-1942, Ediţie Ion Ardeleanu şi Vasile Arimia, Bucureşti, Editura Globus, 1991, pp. 29-31
  10. ↑ Hotărârea Consiliului de Miniştri al României de a renunţa la garanţiile anglo-franceze în Relaţii internaţionale în acte şi documente, vol.II, pp. 52-53
  11. ↑ Declaraţiile primului ministru Ion Gigurtu privind noua orientare a politicii externe a României în „Universul” din 8 iulie 1940
  12. ↑ Decret-lege privitor la starea juridică a locuitorilor evrei din România în Evreii din România între anii 1940-1944, vol. I - Legislaţia antievreiască, Volum alcătuit de Lya Benjamin, Bucureşti, Editura Hasefer, 1993, pp. 46-48
  13. ↑ Ştefan Palaghiţă, Garda de Fier spre reînvierea României, Buenos Aires, 1951, p.118
  14. ↑ 23 august 1944. Documente, vol.I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984, p.89
  15. ↑ Ioan Scurtu, Un episod dramatic pentru România: 30 august 1940, Bucureşti, 1990
  16. ↑ A. Simion, Dictatul de la Viena, Cluj, Editura Dacia, 1972, p.199
  17. ↑ Andrea Hillgruber, Hitler, Köning Carol und Marschal Antonescu, Wiesbaden, 1954, p.90
  18. ↑ Mihail Manoilescu despre dictatul de la Viena în Mihail Manoilescu, Dictatul de la Viena. Memorii iulie-august 1940, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1991, p. 212
  19. ↑ Problema acceptării arbitrajului de la Viena în Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, pp. 378-380
  20. ↑ Textul arbitrajului de la Viena în „Universul” din 1 septembrie 1940
  21. ↑ Pierderile economiei româneşti în urma cedărilor de teritorii. Reduceri generale. Teritorii, Populaţie, bogăţii, Bucureşti, 1940

Opere selective

  • Dezvoltarea industriei în România, 1916
  • Posibilităţile de refacere şi dezvoltare a industriei în România, 1919
  • Industria mecanică metalurgică. Studiu economico-statistic
  • Politica minieră a statului cu privire la exploataţiilor metalifere, 1931

Bibliografie

  • Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, pp. 325-328 ISBN 973-99321-7-7
  • Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003, pp. 311-313 ISBN 973-8200-49-0
Adus de la „http://enciclopediaromaniei.ro/w/index.php?title=Ion_Gigurtu&oldid=38922”