Maioreşti

Satul Maioreşti Comuna Ruşii-Munţi Judeţul Mureş (MS)

Amplasarea localităţii în judeţul Mureş
{{#widget:Google Maps		key=ABQIAAAAubT5hmjIEJVm4ezAge_VDBQ6KgpyKF-ggUCpfxt_mrdM95NpjRTaASYGNAu0W2ZjxaTGrwQ2kLUq0w	lat=45.935871	lng=24.960938	zoom=5	smallzoomcontrol=yes	width=230	height=210}}

Atestare	1461
Populaţie	247 locuitori (2002)

Index sate în judeţul Mureş
Sate în judeţul Mureş

Index sate în România
Sate în România

Împărţirea administrativ-teritorială a României

Maioreşti (în trecut Huduc ) este o localitate în judeţul Mureş, aflată pe Valea Mureşului, între Topliţa şi Reghin, nu departe de locul în care Mureşul iese din Defileul Deda-Topliţa. Satul este amplasat pe malul drept al Mureşului, pe şoseaua DN 15 şi face parte din comuna Ruşii-Munţi, alături de Morăreni, Ruşii Munţi şi Sebeş. Până în anul 1920 satul a fost numit Huduc, nume împrumutat de la pârâul Huduc, pârâu care izvorăşte de pe colinele care împrejmuiesc satul, traversează satul şi se uneşte cu râul Mureş.

Istoric

Deşi este atestat documentar în 1461, Maioreştiul are o istorie mult mai veche, mărturie stând urmele de civilizaţie descoperite de-a lungul timpului prin săpături arheologice. Au fost scoase la iveală unele substrucţii de ziduri, ţigle romane şi elemente ceramice pentru paviment în formă de 8, dovedind că pe cuprinsul localităţii au existat aşezări rurale din Dacia romană intracarpatică.

În anul 1760 a fost construită prima biserică a satului şi a fost pictată de zugravul Ion Doinaru. Biserica construită din lemn a fost sfinţită în 15 mai 1761 de către episcopul ortodox Sofronie Chirilovici de la Răşinari, parohia fiind înfiinţată abia în 1828. La câţiva ani distanţă de la sfinţirea bisericii, prin intermediul preotului Ioan Maior, populaţia în totalitate ortodoxă, a fost convertită la greco-catolicism, păstrându-şi această confesiunea până în anul 1948. Un alt preot care a slujit în această perioadă în biserica din sat a fost Elisie Maior (182?-1869).

În anul 1733 Inochentie Micu Klein, într-o conscripţie a vremii, printre altele sunt menţionate şi cele 4 sate care formează şi astăzi comuna Ruşii-Munţi. Maioreştiul, atunci Huduc, transcris de către Inochentie Micu Huducs este descris ca o comunitate formată din 20 familii fără un preot unit. Între anii 1760-1762, conform altei conscripţii, Huducul numără 19 familii. În următorii ani satul cunoaşte o oarecare dezvoltare care are drept consecinţă o creştere a sporului demografic, astfel că în 1805 satul este format din 53 de familii.

Între anii 1815-1817 pe fondul unei sărăcii şi a foametei generalizate, populaţia Transilvaniei se confruntă cu o epidemie de holeră care afectează o mare parte locuitorilor Ardealului, inclusiv populaţia Maioreştiului. Din dorinţa de a reduce efectele epidemiei, uliţele satului au fost acoperite cu spini, pentru a-i împiedica pe cei bolnavi să intre în contact cu cei sănătoşi. O parte din locuitorii satului se refugiază într-o pădure din apropiere, pădurea Rogina, până la dispariţia epidemiei.

Locuitorii satului Maioreşti, iobagi, ca şi ceilalţi locuitori ai satelor învecinate se aflau sub stăpânirea baronilor de la Brâncoveneşti. Datorită muncilor grele la care erau supuşi, precum şi a dărilor împovărătoare, mulţi din locuitorii satului s-au refugiat în Moldova. Mai târziu, în 1848, oamenii baronului l-au obligat şi pe preotul satului, N. Handrea să ia calea Moldovei. Datorită aceluiaşi tratament din partea baronului, alţi locuitori ai satului au ales calea haiduciei. Cel mai cunoscut dintre aceştia a fost Pavel Handrea. Acesta, precum Pintea Viteazul, şi-a format o ceată de 12 flăcăi, împreună făcându-şi veacul haiducind în împrejurimile Topliţei, având ca şi cartier general stâncile de la Ciobotani. După o îndelungă haiducie, în care au jefuit trăsurile bogaţilor care se îndreptau spre Borsec, în cele din urmă şi aceştia au fost obligaţi să se refugieze în Moldova.

Perioada revoluţiei de la 1848

Mai multe detalii despre acest subiect în articolul Revoluţia de la 1848 în Imperiul Austriac.

Ideile revoluţionare europene din jumătatea secolului al XIX-lea îşi găsesc ecoul în Ardeal şi în satul Huduc. Locuitorii Huducului şi ai satelor învecinate, Ruşii Munţi şi Morăreni, înfierbântaţi de spiritul Revoluţiei de la 1848, participă la Adunarea revoluţionară de la Măierău (astăzi Aluniş). Adunarea a avut loc în data de 29 iunie 1848 şi a fost organizată de preotul Ştefan Branea - unul din participanţii la Adunarea de la Blaj din 3/15 mai 1848. Locuitorii celor trei sate i-au avut în frunte pe preoţii Chiril Dumbravă şi George Sava.

Cel mai de seamă revoluţionar al Revoluţiei din 1848, pe care l-a dat Huducul a fost tribunul Ioan Maier. Acesta a fost unul din cei mai apropiaţi colaboratori ai revoluţionarului, Constantin Romanu Vivu, în 1848 prefect al Legiunii a XII-a a Mureşului de Sus. Ioan Maier a fost alături de prefectul mureşean până în momentul în care legiunile acestuia din urmă au fost lichidate.

Represaliile la adresa românilor participanţi la revoluţie nu s-au lăsat mult aşteptate. În data de 22 februarie 1849 unităţile nobilimii maghiare au pornit din Aluniş îndreptându-se spre satele din apropiere. Conform cronicarului vremii, Ştefan Branea,, armatele ungureşti au atacat satele Ruşii Munţi, Morăreni, Maioreşti şi Dumbrava, omorând orice locuitor întâlnit în cale. Numărul exact al victimelor nu este cunoscut până în prezent. Speriaţi de crimele înfăptuite de armatele ungureşti, dar şi de jaful general al militarilor, populaţia celor patru sate s-a refugiat prin pădurile din împrejurimi. În ziua următoare represiunile şi crimele împotriva populaţiei româneşti au continuat. Populaţia ascunsă în pădurile de pe Valea Fiscăului a fost măcelărită. Conform cronicarului Ştefan Branea în fiecare tufă se afla un om mort împuşcat. Pe 24 februarie un număr de douăzeci şi patru de ruseni, morăreni, dumbrăveni au fost împuşcaţi şi măcelăriţi, corpurile acestora fiind aruncate în balta Zălăuaşului de lângă Aluniş.

După revoluţia din 1848, în 1854, situaţia socială şi economică a huducenilor s-a schimbat, participanţii la revoluţie fiind împroprietăriţi. Locuitorii satului au primit pământuri, păduri şi li s-a acordat şi drepturi de păşunat, toate acestea în baza calităţii de participant la revoluţie sau de urmaş al unui revoluţionar. În Maioreşti calitatea de participant la revoluţie a fost respectată cu sfinţenie, fiind de multe ori asimilată precum o normă juridică.

Revoluţia a adus schimbări pozitive pentru populaţia Maioreştiului şi în plan cultural. Conform unui document din 1865, publicat de Şerban Polverejan, aflăm că în această perioadă în sat era deja înfiinţată o şcoală românească pentru clasele I-IV. Din acelaşi document aflăm şi numele învăţătorului din acea perioadă, Vasilie Maier.

Un alt nume care a contribuit la dezvoltarea culturală a Maioreştiului este şi preotul satului, Vlase. Harnicul folclorist, născut la Blaj, preotul Vlase, a adunat un material folcloristic bogat, o parte din aceasta înmânând-o profesorului Ioan Micu Moldovan. Colecţia acestuia din urmă, împreună cu colecţia preotului Vlase a fost tipărită în 1885 de Andrei Bîrseanu şi Ioan Urban Jarnic - sub numele Doine şi strigături din Ardeal. O altă parte a manuscriselor preotului Vlase, aflate în custodia lui Ioan Micu Moldovan, au fost publicate de profesorul Traian Gherman între anii 1926-1927 în revista Comoara satelor.

Perioada Marii Uniri

În perioada care a precedat formarea României Mari au fost înfiinţate consilii şi gărzi naţionale, cu ajutorul cărora a fost înlăturată administraţia locală austro-ungară. La 22 noiembrie 1918 la Maioreşti a fost înfiinţat Consiliul, preotul Nicolae Petruţiu - preotul satului fiind ales preşedinte, iar învăţătorul Laurian Maier fiind ales comandantul gărzii. Doi dintre locuitorii Maioreştiului, George Panga şi Ştefan Precup, au fost aleşi membri supleanţi ai Consiliului Naţional Român din cercul Reghinului.

Fiorul patriotic se redeşteaptă în sufletele huducenilor şi în preajma Marii Uniri. Huducul, reprezentând şi Morăreniul, a trimis trei oameni la adunarea de la Alba Iulia: învăţătorul satului, Laurian Maier, şi ţăranii George Panga şi Ştefan Precup.

După înfăptuirea Unirii, ţăranii Maioreştiului alături de locuitorii celorlalte sate au participat într-un număr mare la manifestaţia de la Deda, organizată în întâmpinarea Armatelor Române.

Perioada interbelică

Monument comemorativ pentru cinstirea celor căzuţi în apărarea cauzei naţionale, în spate se poate observa clădirea căminului cultural

Între cele două războaie mondiale satul cunoaşte prefaceri semnificative din punct de vedere economic şi social, dar mai ales din perspectiva vieţii culturale. Cu ajutorul Asociaţiunii pentru literatură română şi cultura poporului român în 22 aprilie 1923 a fost înfiinţată în sat o bibliotecă. Au fost pornite diferite campanii de promovare şi de susţinere a culturii române, la care luau parte alături de localnici învăţători şi preoţi din satele învecinate. În satele din zonă au fost organizate unităţi de Şoimi ai Carpaţilor, care aveau menirea să cultive portul, obiceiurile şi jocul popular naţional. Huducul întotdeauna s-a aflat în fruntea organizării unor astfel de activităţi.

Învăţătorul Iustin Handrea (1906-1972), născut în Huduc, a fost unul din cei mai mari susţinători ai promovării culturii româneşti în rândul maselor. De-a lungul vieţii sale a făcut eforturi uriaşe pentru ridicarea culturală-socială şi economică a satului natal, precum şi pentru scoaterea la lumină a comorilor şi potenţialului cultural din Huduc. Cele mai mari realizări ale sale sunt legate de înfiinţarea unui cămin cultural local (membrii acestuia fiind toţi locuitorii satului), un monument ridicat în cinstea eroilor români căzuţi în apărarea identităţii naţionale. Acelaşi învăţător a pornit şi o campanie pentru dezvoltarea ramurilor agricole, în acest sens pornind acţiuni concrete în intensificarea culturii legumelor, în extinderea pomiculturii, în selecţionarea seminţelor de cereale, îmbunătăţirea activităţii de creştere a vitelor.

Pe plan cultural, învăţătorul a înfiinţat în cadrul Asociaţiunii pentru literatură română şi cultura poporului român o secţie a Şoimilor Carpaţilor, pentru promovarea portului şi dansurilor populare. Cu această organizaţie a cutreierat satele din împrejur la mai multe întâlniri cu caracter patriotic. În anul 1936, Handrea, din însărcinarea Despărţământului Astrei, a condus echipa de căluşeri a comunei Săcalul de Câmpie la un mare congres de etnografie, desfăşurat la Hamburg.

Cedarea Ardealului

Mai multe detalii despre acest subiect în articolul Dictatul de la Viena.

După Dictatul de la Viena din 1940, vitregirea învăţământului românesc din Transilvania a atins şi localităţile de pe Valea Mureşului, situaţia fiind asemănătoare în mai toate satele de pe suprafaţa Ardealului. Conform unor statistici, până la 30 august 1940, în nord-estul Transilvaniei existau 1966 de şcoli primare de stat şi 4692 învăţători. După Dictatul din 30 august din cei 4692, 3982 au fost obligaţi să-şi părăsească casele şi să se refugieze. Între 1940-1941, în Maioreşti şi în localităţile din împrejurimi, mii de copii români au fost obligaţi să înveţe în şcoli în care corpul profesoral era format din profesori unguri. Conform statisticilor, Huducul (denumirea veche a Maioreştiului), avea 50 de elevi români şi un singur profesor ungur.

Locaşuri de cult

Biserica din piatră

Biserica construită în 1760 a funcţionat ca lăcaş de cult pentru credincioşii satului până în anul 1935. În 1931, în timpul unei călătorii prin zonă, biserica îi atrage atenţia lui Carol al II-lea, impresionându-l prin originalitatea şi arhitectura arhaică a construcţiei. Ca urmare a dorinţei regelui de a avea această biserică pe domeniul său de la Sinaia, Guvernul hotărăşte în 1935 să strămute biserica în parcul reşedinţei regale de la Sinaia. Locuitorilor satului li se oferă despăgubiri pentru a-şi putea reclădi o altă biserică. Noua biserică a fost construită din piatră şi a fost ridicată pe locul celei vechi.

Preoţi

• în jurul anului 1863 - a slujit preotul Vlase
• până în anul 1848 - N. Handrea
• Nicolae Petruţiu (1918)

Personalităţi

• Tit Liviu Chinezu (n. 1904 - d. 1955) - episcop
• Iustin Handrea (n. 1906 - d. 1972)

Bibliografie

• Netea, Vasile - Mureşul superior - Vatră de cultură românească, Editura Cuvântul, Bucureşti, 2006
• Cartea este disponibilă şi online Mureşul superior - Vatră de cultură românească
• Cronica evenimentelor din anii 1848-1849

Bibliografie recomandată

• Maior, Beniamin Ioan - Monografia satului Maioreşti, judeţul Mureş, Editura Buna Vestire, 2005, ISBN 973-8452-76-7