Lupta de la Târnava (Hunedoara)
de la Enciclopedia României
| Lupta de la Târnava (Hunedoara) (1848)
| ||||
| Miliţiile româneşti şi armata austriacă |
Comandant: |
8 noiembrie 1848 Târnava, judeţul Hunedoara |
Comandant: |
Armata şi miliţiile maghiare |
|
Rezultat: Victorie tactică a forţelor maghiare | ||||
Lupta de la Târnava, judeţul Hunedoara, a fost un conflict armat între armata şi miliţiile maghiare şi armata austriacă şi miliţiile române în timpul revoluţiei de la 1848-1849 din Transilvania.
Cuprins
Situaţia înainte de bătălie
În primăvara anului 1848 a izbucnit şi în Ungaria revoluţia care cuprinsese întreg continentul european. La scurt timp după izbucnirea revoluţiei la Budapesta, reprezentanţii maghiarilor din Transilvania au declarat unirea acestei provincii, pe atunci stăpânită de Casa de Austria, cu Ungaria. Românii din Transilvania s-au opus unirii acesteia cu Ungaria, cerând reprezentarea politică a naţiunii lor, precum şi drepturi politice, sociale şi culturale, prin adunările populare de la Blaj. Neprimind din partea autorităţilor maghiare drepturile şi reprezentarea solicitate, şi ca urmare a înfiinţării gărzilor naţionale maghiare, românii se înarmează începând cu luna septembrie 1848.
Din toamna anului 1848 guvernul maghiar nu mai este dispus să discute cu reprezentanţii naţiunilor din Transilvania, care nu se supuneau noilor legi revoluţionare maghiare şi începe activitatea de reprimare a celor care se împotriveau, în unele situaţii folosind forţa militară. Începea astfel războiul civil din Transilvania.
La sfârşitul lunii octombrie 1848 pătrund dinspre Ungaria, pe valea Crişului Alb, în direcţia oraşului Brad, judeţul Hunedoara, trupe maghiare care aveau sarcina de a pacifica zona, deoarece românii se manifestaseră ostil revoluţiei maghiare şi se înarmaseră, constituind miliţii.
În trecerea lor prin Zarand, venind dinspre Ungaria pe valea Crişului Alb, armata şi gărzile naţionale maghiare au ocupat toate localităţile româneşti întâlnite în drum, executând în cadrul tribunalelor de sânge pe revoluţionarii şi combatanţii români capturaţi, jefuind localităţile care se manifestaseră ostil, chiar dacă nu ajunseseră să comită violenţe fizice. Simpla declarare a unei localităţi ca sprijinitoare a revoluţiei româneşti atrăgea după sine pedepsirea prin jaf şi/sau incendiere şi executarea fruntaşilor sau a combatanţilor, deşi au fost numeroase cazuri în care au căzut victime femei şi copii.
La 4 noiembrie 1848 trupele maghiare conduse maiorul Gál László au atacat localitatea Guravăii, din apropiere de Gurahonţ, judeţul Arad. Au fost incendiate, jefuite sau au avut locuitori români ucişi satele Guravăii, Aciuţa, Pleşcuţa, Aciua (azi Avram Iancu). Pe 5 noiembrie trupele maghiare au intrat în Hălmagiu prin Hălmăgel, risipind cu uşurinţă miliţiile române aflate în hotarul satului dinspre Dealul Şortoc. Comandantul românilor, Alexandru Chendi, a fost capturat de maghiari, întinzându-i-se o cursă, apoi acesta a fost spânzurat la Hălmagiu.
Din Hălmagiu trupele maghiare au efectuat în zilele următoare incursiuni de pe pedepsire a satelor româneşti din apropiere. În 8 noiembrie au plecat din Hălmagiu spre oraşul Brad, judeţul Hunedoara, unde locuia un număr mai mare de maghiari şi care era nod strategic de comunicaţii între Zarand, şoseaua spre Deva şi drumul spre Câmpeni, judeţul Alba, unde se afla sediul lui Avram Iancu, conducătorul revoluţionarilor români din Transilvania.
Ca urmare, miliţiile româneşti, sub comandă militară austriacă, au fost trimise pentru a opri incursiunea trupelor maghiare în Zarand.
Combatanţii
Miliţiile româneşti care au participat la lupta de la Târnava erau constituite din ţărani recrutaţi din satele din Zarand. Ei nu aveau experienţă militară, iar până la lupta de la Târnava nu fusese timp suficient pentru a fi pregătiţi de ofiţerii-instructori austrieci. Nu dispuneau de armament de foc, erau înarmaţi în majoritate cu lănci sau cu unelte agricole (furci, coase, topoare etc.). Conducătorii lor direcţi, deşi primiseră gradele militare specifice miliţiilor româneşti din acea vreme (decurioni - caporal, centurion - căpitan, tribun - maior etc.), erau ei înşişi ţărani fără experienţă militară şi nepregătiţi pentru ceea ce avea să urmeze. Ei se subordonau locotenentului-major Clima, din regimentul austriac de infanterie contele Leiningen. Lăncierii români erau îmbrăcaţi în hainele proprii şi îşi asigurau singuri mâncarea. Nu exista serviciu de aprovizionare sau medical. Camparea peste noapte o făceau sub cerul liber.
În lupta de la Târnava au fost implicaţi şi douăzeci şi nouă grăniceri români din Regimentul II grăniceri de la Năsăud, aparţinând armatei austriece. Aceştia erau conduşi de locotenentul-major Clima, de origine român, din regimentul austriac de infanterie contele Leiningen, care pe parcursul luptei a încercat fără succes să îi conducă şi pe lăncieri. Grănicerii români erau îmbrăcaţi în uniformele regulamentare ale armatei austriece şi erau înarmaţi cu puşti militare cu baionetă. Aprovizionarea se făcea pe seama armatei austriece, dar nu se poate exclude cea făcută din resursele locale.
Trupele maghiare care au atacat Zarandul erau conduse de maiorul Gál László, din gărzile naţionale maghiare. Maiorul Gál studiase în tinereţe dreptul, iar în 1827 se înrolase în Regimentul 32 infanterie austriac. În vara anului 1848 ajunsese căpitan în Regimentul 39 infanterie Dom Miguel austriac. În luna iunie 1848 se alăturase gărzilor naţionale maghiare din Arad şi a fost numit maior.
Trupele cu care a invadat Zarandul erau compuse din 100 husari, 250 honvezi din gărzile naţionale maghiare din Arad, 300 honvezi din gărzile naţionale maghiare din Bihor şi cca 150 maghiari din jurul Hălmagiului şi din această localitate care i s-au alăturat după ce a ocupat-o în 4 noiembrie 1848. Ca sprijin aceste trupe aveau un tun de şase livre.
Ghizi pentru trupele maghiare au fost câţiva locuitori din zona Hălmagiului, majoritatea de origine maghiară sau evrei.
Desfăşurarea bătăliei
Avansând spre Baia de Criş, judeţul Hunedoara, cu scopul de a ajunge în oraşul Brad din acelaşi judeţ, trupele maghiare au ajuns pe Dealul Ociului. Din această înălţime au observat în Câmpia Târnavei tabăra română, care nu se aştepta la un atac.
Comandantul Gál a decis să atace miliţiile române şi să îşi deschidă drumul spre Brad, care era destinaţia finală a sa. El şi-a împărţit trupa în două, astfel: husarii şi honvezii din gărzile naţionale din Arad şi Bihor, sprijiniţi de tun, au fost amplasaţi pe drumul principal, iar voluntarii maghiari din Hălmagiu şi împrejurimi, care se alăturaseră trupei în urmă cu câteva zile, au fost trimişi pe un drum lateral, pentru a cădea în flancul românilor.
Înainte au fost trimişi emisari care să inducă în eroare tabăra română, spunându-i acesteia că trupele care se apropie sunt prietene.
Gruparea principală maghiară a înaintat în coloană de marş pe drumul ţării, cu un steag alb în frunte, pentru a induce în eroare tabăra românească, în timp ce gruparea secundară, formată din voluntarii maghiari localnici, a traversat pădurea din apropiere, au trecut peste satul Brotuna şi s-a apropiat de inamic din flanc. Când gruparea principală maghiară s-a apropiat suficient de tabăra românească, a abandonat steagul alb, arborând unul de culoare roşie, s-a desfăşurat pentru luptă şi după ce a tras două lovituri de tun, a atacat cu infanteria şi cu cavaleria pe lăncierii români. În acelaşi timp, gruparea maghiară secundară a atacat şi ea din flanc.
Singurii înarmaţi cu arme de foc din tabăra românească erau grănicerii. Ei au încercat să opună rezistenţă, deschizând focul cu puştile, dar lăncierii au intrat foarte repede în debandadă şi au început să fugă. Urmăriţi de husari, lăncierii căutau doar să scape, fără a mai lupta, cei mai mulţi fiind ucişi în timp ce fugeau. Grănicerii s-au retras împreună cu comandantul lor, locotenentul-major Clima, şi s-au baricadat într-o şură, de unde au continuat să se opună maghiarilor. Clădirea a fost incendiată de atacatori şi toţi grănicerii, inclusiv locotenentul-major Clima, şi-au pierdut viaţa în incendiu.
Urmările bătăliei
Lupta s-a soldat cu un masacru al lăncierilor români, din cei cca 3.000 care constituiau tabăra de la Târnava, 1.186 fiind ucişi, cei mai mulţi în timpul retragerii în debandadă. Toţi cei douăzeci şi nouă de grăniceri români au căzut în luptă, inclusiv comandantul taberei române, locotenentul-major Clima. Restul lăncierilor a fost împrăştiat şi nu a mai constituit pentru o bună bucată de vreme o forţă combatantă organizată. Grava înfrângere a lăncierilor români a fost atribuită slabei capacităţi de organizare şi conducere a comandanţilor din miliţii, care nu au ştiut să impună disciplina în rândurile oamenilor pe care îi conduceau. Unele surse indică faptul că lăncierii răspândiţi pentru aprovizionare în satele din zonă în seara anterioară luptei au găsit nu numai alimente, ci şi o cantitate mare de vin, cu care mulţi dintre combatanţi s-au îmbătat, a doua zi nemaifiind capabili să lupte.
Un număr neprecizat de lăncieri a fost capturat, inclusiv tribunul Ioan Nobili, care la 10 noiembrie va fi executat de trupele maghiare la Baia de Criş.
Satele din zonă, Brotuna, Şteia şi Târnava au fost incendiate de trupele maghiare.
Pierderile maghiarilor au fost de doi honvezi ucişi şi doi husari răniţi grav şi doi uşor.
Drumul trupelor maghiare spre oraşul Brad a fost deschis şi ele nu vor mai întâmpina rezistenţă până în apropiere de acest obiectiv, când o nouă forţă compusă din lăncieri români şi grăniceri îi va aştepta în apropierea acestei localităţi, urmând o nouă luptă, câştigată şi aceasta de maghiari.
Bibliografie
- Baternay, Imre junior - Zaránd vármegyei oláh lázadásnak, 1848ik évi martius 15töl - 1849iki Junius végeig terjedö, manuscris, 1850
- Mager, Traian - Monografia ţinutului Hălmagiului, volumul II, 1935
- Pag, Teodor A. - Zarandul, ţară de voievozi, cneji şi nobili români. Familia PAG DE CRISTEŞTI pe trepte de istorie, ediţia a II-a, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2005 ISBN 973-647-281-7