Alexandru cel Bun
de la Enciclopedia României
| Alexandru cel Bun | ||
 | ||
| Alexandru cel Bun. Portret târziu la mănăstirea Suceviţa | ||
| Născut | ? | |
| Decedat | 1432 | |
| Mormânt la | Mănăstirea Bistriţa | |
| Ocupaţie | domnitor | |
| Părinţi | Roman I Muşat şi Anastasia | |
| Copii | Iliaş, Ştefan al II-lea, Petru al II-lea, Bogdan al II-lea, Petru Aron | |
Alexandru cel Bun a fost domnitor al Moldovei între 29 iunie 1400 - 1 ianuarie 1432. Fiu al lui Roman I, Alexandru cel Bun a avut una dintre cele mai lungi domnii, caracterizată printr-o perioadă de linişte şi prosperitate.
Cuprins
Viaţa şi domnia
Alexandru este fiul lui Roman I Muşat, dintr-o a doua căsătorie cu Anastasia, din ramura Koriatovici, a dinastiei lituane a Gedyminilor, vară a regelui Poloniei, Vladislav Jagello. Din prima căsătorie a tatălui său, Alexandru mai avea trei fraţi, Ştefan I, Mihail şi Iuga. Este primul din neamul Bogdăneştilor, care poartă nume de botez de origine grecească, Alexandru. I s-a spus „cel Bun” mult după moarte, „Alexandru Vodă cel Bătrân şi Bun” apare în Letopiseţul lui Grigore Ureche, în primul sfert al secolului al XVII-lea. A fost asociat la domnie cu fratele său Bogdan, cel puţin în titlul actelor tatălui său din 1392-1393. Bogdan mai este menţionat în câteva acte, până la 28 iunie 1411[1]. Alexandru şi-a asociat la domnie fiul cel mare, din a doua căsătorie, Iliaş, între 2 august 1414 - 20 august 1431.
Alexandru cel Bun a avut patru soţii: Margareta, Ana (Neacşa), Ringala - vară primară a lui Vladislav Jagello, şi Marena (Marina, Maria). Printre fii lui Alexandru, care i-au succedat la conducerea Moldovei, se numără Iliaş, Ştefan al II-lea, Petru al II-lea, Bogdan al II-lea – tatăl lui Ştefan cel Mare şi Petru Aron.
Alexandru cel Bun s-a stins la începutul anului 1432 şi a fost înmormântat la mânăstirea Bistriţa.
Politica externă
Abil politician, Alexandru a reuşit să menţină un echilibru între Polonia şi Ungaria. Pe 12 martie 1402 încheie un tratat de vasalitate cu regele Poloniei, Vladislav Jagello, care va fi reînnoit în 1404, 1407 şi 1411. Prin acest tratat, Alexandru a căutat să se apere de pretenţiile lui Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, care vroia să reinstaureze suzeranitatea maghiară asupra Moldovei şi mai ales să controleze Chilia, punctul terminus al drumului central-european spre gurile Dunării.
Pe 15 martie 1412, Vladislav Jagello şi Sigismund de Luxemburg semnează tratatul de la Lublau. Acesta prevedea ca în cazul neparticipării lui Alexandru la campania antiotomană luată în considerare, Moldova să fie împărţită între cei doi conducători, Poloniei revenindu-i Suceava şi Cetatea Albă, iar Ungariei, Romanul şi Chilia. Tratatul de la Lublau nu a fost pus niciodată în aplicare, pentru că Alexandru şi-a onorat obligaţiile asumate prin recunoaşterea suzeranităţii polone şi datorită faptului, că divergenţele polono-ungare s-au dovedit întotdeauna mai puternice decât interesele comune. În calitate de vasal, Alexandru a trimis corpuri de oaste la Grünwald în 1410, respectiv Marienburg în 1422, care au luptat alături de armata poloneză, împotriva cavalerilor teutoni.
În 1420 are loc primul atac turcesc asupra Moldovei. Atacate pe mare, Chilia şi Cetatea Albă, sunt apărate cu forţe proprii de Alexandru.
În ianuarie 1429, Alexandru este informat de marele cneaz al Lituaniei, despre prevederile tratatului de la Lublau. În consecinţă, Alexandru îi acordă sprijinul său, fratelui lui Vladislav Jagello, Swidrigaillo, care dorea să fondeze un mare stat lituanian. În acelaşi timp el s-a apropiat de Sigismund de Luxemburg, fiind dispus să renunţe temporar la Chilia.
Adept al politicii blocului românesc, Alexandru intervine în Ţara Românească, unde îl ajută pe Radu al II-lea Prasnaglava în 1422, să ocupe tronul Ţării Româneşti în defavoarea lui Dan al II-lea, care era sprijinit de regele Ungariei; iar în iunie 1431, îl instalează ca domn pe boierul Alexandru Aldea.
La sfârşitul domniei, Alexandru se întoarce împotriva Poloniei, organizând o campanie, care a dus oastea Moldovei până la Cameniţa, pe teritoriul actual al Ucrainei.
Politica internă
Pe plan intern a consolidat şi sistematizat structurile bisericeşti şi administrative ale ţării. A reuşit să pună capăt conflictului cu Patriarhia din Constantinopol, izbucnit ca urmare a refuzului scaunului ecumenic de a-l recunoaşte pe Iosif, o rudă a lui Petru Muşat, ca episcop. Patriarhia din Constantinopol a recunoscut în anul 1401 Mitropolia Moldovei, aflată la Suceava. O consacrare a statului legal al mitropoliei moldovene a fost aducerea de către Alexandru a moaştelor Sf. Ioan - un negustor din Trapezunt, martirizat de tătari la Cetatea Albă (Crimeea) - la Suceava. Organizarea vieţii bisericeşti a fost continuată prin înfiinţarea a două noi eparhii, Episcopia Romanului şi Episcopia Rădăuţilor.
Conform tradiţiei istorice, păstrată în cronica lui Grigore Ureche, Alexandru este fondatorul mai multor dregătorii, printre care cea de logofăt, vornic, spătar, vistiernic, etc[2]. De altfel, el a stabilit şi atribuţiile dregătorilor în condiţiile progresului social şi economic al ţării[3].
Alexandru şi-a pus amprenta şi pe dezvoltarea economică a ţării. El a reglementat legăturile comerciale cu Polonia, acordând mari privilegii vamale negustorilor din Lvov, în 1408 şi cu Transilvania, deşi nu se cunoaşte decât indirect privilegiul domnului Moldovei în favoarea negustorilor din Braşov[4].
Note
- ↑ Onciul, p. 13
- ↑ Constantiniu, p. 90
- ↑ Diaconescu, Matei, p. 27
- ↑ Bărbulescu, Deletant, Hitchins, Papacostea, Teodor, p. 178
Bibliografie
- Onciul, Dimitrie, „Din Istoria României”, Bucureşti, 1906
- Emil Diaconescu, Dumitru Matei, „Alexandru cel Bun 1400-1432”, Editura Militară, Bucureşti, 1979
- Constantiniu, Florin, „O istorie sinceră a poporului român”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998
- Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, „Istoria României”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998
- Rezachevici, Constantin, „Enciclopedia domnilor români. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova: a. 1324 – 1881”, vol 1, Secolele XIV-XVI, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001
Bibliografie suplimentară
- Bobulescu, C., Pentru pomenirea lui Alexandru cel Bun, Chişinău, 1934.
- Cihodaru, Constantin, Alexandru cel Bun, Ed. Junimea, Iaşi, 1984.
- Diaconescu, Emil, Alexandru cel Bun, Bucureşti, 1968.
- Diaconescu, Emil şi Matei, Dumitru, Alexandru cel Bun, Bucureşti, 1979.
- Iorga, Nicolae, În jurul pomenirii lui Alexandru cel Bun, în „Analele Academiei Române”, M.s.i., s. III, t. XIII, 1932.
- Nistor, Ion, Alexandru cel bun cu ocazia aniversării a 500 de ani de la moartea lui, Cernăuţi, 1932.
- Nistor, Ion, Locul lui Alexandru cel Bun în istoria civilizaţiei creştine, Cernăuţi, 1932.
- Panaitescu, Petre P., Alexandru cel Bun. La cinci sute de ani de la moartea lui, Bucureşti, 1932.
- Picot, Emile şi Bengesco, Georges, Alexandre le Bon, prince de Moldavie, Vienne, 1882.
- Racoviţă, Constantin, Începuturile suzeranităţii polone asupra Moldovei, în „Revista istorică română”, X, 1940.